„Sunt un berlinez“, spunea preşedintele american Kennedy în urmă cu 50 de ani. Acum, e aproape imposibil să fii tânăr, să faci un „city break“ în capitala Germaniei şi să nu devii, la rândul tău, puţin berlinez.
La Berlin am ajuns într-o după-amiază neagră, cu ploaie, frig şi vânt. 29 noiembrie, nici măcar ora 16.30, dar afară era deja întuneric: „Unde am nimerit?“. Nimerisem bine. Ne-am dat seama încă de la ieşirea din aeroport, în faţa căruia se formaseră două cozi relativ ordonate, una de călători şi o alta de taxiuri. Maşinile trăgeau pe rând în faţa pietonilor, iar clienţii se îmbarcau. Turcul care ne-a preluat a înjurat de mama focului văzând că hotelul nu-i foarte departe, dar n-a îndrăznit să refuze cursa şi nici să ne plimbe aiurea pe străzi sau să umble la aparatul de taxat (situaţii cu care m-am confruntat, de exemplu, la Roma şi Barcelona). A fost startul unui „city break“ dintre cele mai plăcute în singurul loc unde s-au sudat două lumi antagonice: o jumătate de oraş comunist cu o jumătate de oraş capitalist.
Hotel de patru stele cu tigăi şi cratiţe în cameră
Nu există loc mai nimerit decât Berlinul pentru ca nostalgicii comunişti şi idealiştii să-şi poată confrunta utopiile cu realitatea. La 23 de ani după ce a fost dărâmat fizic, Zidul domină încă mental acest oraş. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până în 1990, aici au coabitat, despărţite de o linie de demarcaţie foarte subţire, cele două sisteme care au împărţit omenirea în secolul trecut: comunismul şi capitalismul. Berlinul de Est, devenit capitala Republicii Democrate Germane, şi Berlinul de Vest, păstrat liber de puterile occidentale ca parte a Republicii Federale Germane, au urmat, între 1945 şi 1990, traiectoria sistemelor politice pe care le-au reprezentat.
Berlinul e rupt, literalmente, în două, şi asta se simte tot timpul. E ca şi cum te-ai fi pro
