„Scriu, aproape întotdeauna, despre oameni foarte tineri“. Iată declaraţia de intenţie a lui J.D. Salinger, prozator adulat şi misterios, creatorul iluziei prin care milioane de oameni s-au imaginat „de veghe în lanul de secară“

Undeva, către finalul cărţii „Franny şi Zooey“, personajul ce dă cel de-al doilea nume din titlul prozei scurte pătrunde în camera fratelui său mai mare, Seymour, fostul lider spiritual şi geniu al familiei, care decisese să-şi ia viaţa cu ani buni înainte. Zooey stă cu faţa către un panou, „aproape la fel de lung şi de lat cât uşa“, citind răbdător o serie de însemnări ale defunctului, scrise cu litere extrem de mărunte. Iar în acest caleidoscop fascinant, cuprinzând cugetări din cultura japoneză, cea antică şi modernă, citate, explicaţii sau aforisme greu de înţeles la prima mână, se găseşte şi o scurtă propoziţie care, deşi aparent dezarmantă prin naivitatea implicată, poate deschide opera lui Salinger.

Retrasarea unei vieţi

„Se bucura să se-ntâmple“, spunea Marcus Aurelius, preluat pe tabela cu „citate din viaţă“ a fratelui Seymour.

Este ceva frustrant şi fascinant, deopotrivă, în această imagine vagă. Această alăturare a două verbe, la timpuri diferite, cu un subiect ascuns, într-o elipsă narativă ce te obligă să-ţi pui întrebări, în loc să-ţi ofere răspunsuri imediate.

Această structură caracterizează mare parte a operei scriitorului american, mai ales evoluţia sa stilistică: de la „O zi perfectă pentru peştii-banană“, proza cu lipici şi deznodământ neaşteptat ce i-a semnat lansarea oficială, până spre lucrările de maturitate, fascinante prin lipsa detaliilor clasice şi prin capacitatea lui Salinger de a scrie dialog cum nu se mai văzuse până atunci.

Însă, această elipsă, eliminare a unor date pe care cititorul clasic a fost obişnuit să le primească pentru a reconstrui liniştit întregul demers literar