Se întâmplă rar ca un scriitor străin să se lase inspirat, în lumea de azi, de România, de România pierdută a epocii interbelice. O excepţie recentă îi aparţine prozatoarei britanice Georgina Harding, autoarea romanului "Pictorul fără glas", nominalizat pe lista scurtă la prestigiosul Premiu Orange în 2012.

Publicată în premieră de Editura Nemira, în traducerea semnată de Iris-Manuela Gâtlan-Anghel, cartea explorează în profunzime suferinţa şi pierderea, aplecându-se asupra efectelor nocive ale istoriei. Povestea începe la Iaşi, cândva în anii '50. Pe treptele unui spital este găsit un bărbat fără nume. Surd şi mut, necunoscutul începe să comunice numai când Safta, o asistentă medicală, îi aduce hârtie şi un creion cu care să deseneze. Încet, chinuitor, amintirile încep să se aştearnă pe foi. Iar amintirile lui sunt şi amintirile Saftei, pentru că străinul este Augustin, fiul bucătăresei de la conacul pe care l-a avut odionoară fanilia Saftei. Destinele celor doi protagonişti s-au despărţit însă într-o vară toridă. După care au urmat războiul şi invazia stalinistă, după care totul s-a schimbat.

În fiecare dimineaţă, după ce vacile erau mulse, Paraschiva îi dădea băiatului nişte lapte cald ca să prindă puteri, apoi îi ştergea spuma albă de la gură şi îl pieptăna. Indiferent cât de mult îl pieptăna, părul revenea cu încăpăţânare la poziţia lui iniţială. Nu înţelegea de ce stăpânii de la conac manifestau un interes aparte pentru el. Era un copil inteligent, spuneau ei. Avea un talent deosebit pentru desen. Da, fireşte, nu văzuse niciodată vreun copil sau vreun adult desenând atât de mult. Desena când se ducea în odaia copiilor şi apoi, când se întorcea de acolo, desena locuri pe care le vedea în faţa ochilor, dar şi locuri pe care le văzuse în trecut - le desena cu atâta precizie încât Paraschiva le recunoştea. Desena însă şi scene, şi privelişti pe care