Barbu Cioculescu, Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică,

Editura Bibliotheca, Târgovişte,

2012, 336 pag.

De la o vîrstă singurul remediu împotriva uzurii e cufundarea în trecut, senescenţa avînd neajunsul că, spre a te simţi bine în propria piele, trebuie să recurgi la reţeta amintirilor.

Orice alt refugiu se dovedeşte derizoriu: prezentul e fad prin scăderea aderenţei la actualitate, iar viitorul se îngustează prin stingerea elanului vital. Şi atunci reminiscenţele ex illo tempore devin principiu de regenerare lăuntrică, şi nu formă cabotină de epatare a cititorului. De aceea e o eroare să vezi în memoriile lui Barbu Cioculescu un act de ostentaţie culturală, hrănit de ambiţii publice, cînd de fapt la mijloc e refacerea identităţii prin dospire retrospectivă. Ochiul eruditului născut pe 10 august 1927 se întoarce îndărăt şi trezeşte la viaţă un şir de episoade care, prin îndepărtarea pe care o aduc în timp, silesc cititorul la o schimbare de perspectivă: eşti mutat într-o epocă a cărei atmosferă se defineşte prin irepetabilitata farmecului ei, dar o atmosferă pe care autorul o sugerează livresc, prin evocarea celor trei elemente care dau tonul oricărei perioade: personaje, evenimente, împrejurări. Adică subiecţi trăindu-şi dramele în cadre istorice, fără ca vreunul din ei să le poată intui deznodămîntul. Se confirmă din nou regula ingrată a experienţei în viaţă: adevărurile esenţiale le descoperi la o etate cînd nu mai poţi face uz de ele.

Ce surprinde la Barbu Cioculescu e preferinţa obsesivă pentru copilărie şi adolescenţă, în dauna întîmplărilor trăite la vîrsta matură, ca şi cum pofta autorului de a prefira aduceriaminte se încheie odată cu pragul majoratului, care coincide cu abdicarea regelui Mihai. E ca şi cînd, dintr-o scădere bruscă a apetitului evocator, bunăvoinţa autorului faţă de propria biografie ia sfî