Publicăm în numărul de faţă un Dosar cuprinzând materiale referitoare la Securitate: sentinţa care îi condamna la ani grei de temniţă pe intelectualii, preoţi, scriitori, aparţinând grupării „Rugul Aprins”, ca urmare a unuia dintre cele dintâi procese politice din România comunistă (paginile 11-21) şi un articol despre N. Steinhardt, deţinut politic, şi el, după cum se ştie (paginile 22-23). De la o vreme, sunt tot mai multe voci care afirmă că tema Securităţii ar fi căzut în desuetudine două decenii şi mai bine de la prăbuşirea regimului comunist.

Să-mi fie îngăduite două remarci prealabile. Prima este că anumite teme, printre care aceea despre care e vorba, nu pot ieşi din preocupările societăţii postcomuniste înainte ca adevărul să fie rostit, dacă nu, poate, până la capăt, dar, oricum, în cea mai mare parte, mai exact, până când sechelele bolii nu vor fi vindecate. Singura terapie eficientă este cunoaşterea tuturor documentelor şi mărturiilor. A doua remarcă este aceea că negarea interesului oamenilor de azi, şi, mai ales, al tinerilor, pentru rolul nefast al Securităţii în vieţile noastre, are un puternic iz electoralist: nu puţini sunt candidaţii şi aleşii poporului, cum sunt numiţi, cu oarecare ironie, parlamentarii, care consideră că nu-şi sporesc şansele evocând în campaniile lor Securitatea, care n-ar mai fi o preocupare principală a majorităţii. Cred că lucrurile stau exact invers: nu pentru că umbra Securităţii nu mai e simţită trebuie să încetăm a o pomeni, ci, tocmai pentru că am încetat a o pomeni, ea pare să nu mai fie o preocupare importantă pentru o parte a contemporanilor noştri, îndeosebi tineri. Sunt, de altfel, convins că acesta e raportul corect între cauză şi efect, fie că ne referim la Securitate, fie la regimul comunist în general.

N-aş vrea să fac nimănui un proces de intenţie, dar mi se pare că numeroşi adversari ai id