Am citit confesiunea Bătrînul şi catedra, semnată de Péter Demény, care mi s-a părut impresionantă. Sentimentele de admiraţie, ca şi exprimarea lor publică sînt rezultatul unei alegeri personale care este un drept al fiecărui individ. Asemenea alegeri au la bază trăirea, cunoaşterea şi judecata persoanei. Interpretarea propriei trăiri este un prerogativ al fiecărei subiectivităţi. Trăirea se asociază cu (uneori se originează în) anumite evenimente şi fapte cu care subiectul o relaţionează în moduri diferite. Articolul cuprinde o afirmaţie referitoare la fapte observabile care au fost testate şi pot fi testate. În acest caz, faptul este dat de ceea ce Péter Demény numeşte „pedagogii adevăraţi“. Acest fapt poate şi el stimula trăiri variate, care aparţin alegerilor personale. De exemplu, în cazul articolului amintit, trăirea este sugerată de „senzaţia că pedagogii adevăraţi s-au născut cumva bătrîni“. Foarte posibil. Dar, atunci cînd în exemplificarea conceptului de „pedagogi adevăraţi“, lui Socrate îi este alăturat Makarenko (textul spune: „Avem de multe ori senzaţia că pedagogii adevăraţi s-au născut cumva bătrîni, de la Socrate la Makarenko…“), ne întîlnim cu o serie de probleme care sînt generate de valoarea morală, epistemică, politică şi, nu în ultimul rînd, pedagogică a acestei asocieri. Filozofia socratică, metoda socratică şi experienţa socratică sînt bine cunoscute cititorului. Setea de adevăr, utilizarea interogaţiei şi a ironiei în dialogul socratic, precum şi valoarea universală a eticii exprimate şi practicate de Socrate sînt evidenţe, recunoscute de mult, asimilate şi dezvoltate. Întrebările la care invită includerea în aceeaşi categorie („pedagogii adevăraţi“) a unor individualităţi evident diferite prin operă şi viaţă sînt variate. Cum poate fi asociat Makarenko („de la Socrate la Makarenko“) tradiţiei intelectuale, cetăţeneşti (nesupunerea civil