Radu Cange, Condiţia zeului,

Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia,

Iaşi, 2012, 424 pag.

Atras inexorabil de gesticulaţia unor Sisif ori Midas, trăind într-un orizont de unde speranţa pare excomunicată pe veci, Radu Cange se scrie pe sine, de la un volum la altul, celebrând, astfel, un mod de (în)fiinţa poezia vecin cu logica butoiului Danaidelor. Talentul este turnat în vasul plin de găuri, viaţa însăşi, şi ce se arată acum drept promisiune a sensului izbăvitor al artei în secunda următoare devine gol existenţial, prin care aude şi mai tare şuierul morţii. De la Sufletul în palmă (1995) şi Un poem pentru cel care vine (2003) până la Lebăda şi magnolia (2006) sau Vinerea singuratică (2010), ni se propune un univers liric de remarcabilă coerenţă, chit că instaurează instabilitatea prin ligamentele sale create din materii funciarmente fragile, fugoase şi minate de o forţă gravitaţională ca a leprei: frica, sângele, tristeţea, singurătatea. Dacă „de pe stele,/ a început/ să cadă tencuiala”, cerul evacuat e înlocuit de poezie, ceea ce echivalează cu o blândă răsturnare de lumi, câtă vreme regimul cel nou e unul lichid - lacrima - în care cerul ar trebui să se reflecte, nu să locuiască. Fără repere şi contraforţi, omului îi rămâne „voinţa/ unui leneş sinucigaş”, aspect care ni-l cheamă rapid în minte pe Cioran, să zicem cel din Aveux et anathèmes, unde el se recomandă le sceptique de service d’un monde finissant. Ruinele populează cu precădere peisajul aproape anaerob, „vechi catedrale se prăbuşesc“, aşa că pe sceptic îl vizitează insistent o senzaţie de vinovăţie sau, mai des, de nevrednicie.

Lumea în cădere generează simultan groaza, una aproape mută, şi o fascinaţie particulară, pentru că este în acord cu sufletul deja învăţat cu semnele sfârşitului. Cuprins de oboseală şi copleşit de grija conservării unei logici a vieţuirii, poetul aju