Lăsam oarecum zălog, mai deunezi, trecerii noastre printr-un conduct vibrant de frumuseţi neaşteptate, lăsam pregnant pentru memorie, înscris pe manşeta revistei, un titlu ce nu se voia dator vreunei consimţiri precipitate, vreunui avînt fără de pondere. Căci îl simţeam indiscutabil aproape, investit cu forţa calmă, a jurămintelor de credinţă. Nepăsător faţă de eleganţe căutate, ştiindu-se părtaş la un adevăr prelung, silabele alcătuindu-l – Puterea de creaţie a unui popor –, eu le aşez într-o lumină nescăzută, demnă să ne dea rost şi sănătoasă înaintare.
Unor asemenea temeiuri se cuvine să le închinăm excursul nostru printr-un cuprins spornic de gînduri şi imagini. Scutură, cînd îl străbaţi cu pasul drept, ţi le apleacă darnic peste umăr, rezerve de bogăţie învoaltă: asemenea unei încrengături înfoiate, pe care n-o pot răzbi foarfecele odioase ale clasificărilor pedante. Nu în zadar îmi amintesc, de altminteri, o bună parte din Europa viitorului le apărea anticilor sub năvala pletelor ce înfăşurau rebel nişte căpăţîne îndărătnice, Romanii îi găsiseră şi un nume, Gallia comata. Însă pe cine ar mai stînjeni acum reminiscenţa unui atare aport, coama în tumult nestăvilit!
Ştim, a trebuit o ferice osteneală a duhului de sinteză prevalînd la scala mileniilor, pentru ca progresiunea timpului să elaboreze configuraţii identitare, ca acelea azi devenite fireşti. Din cîte oferea existenţa veacurilor de demult în România, artiştilor cu ochi sagace li se impunea o certă distincţie pe care o atingeau fără sforţare specimene umane din toate generaţiile. Cutare fotografie în mediul rustic ardelean, prilejuită de anchetele sociale ale profesorului Dimitrie Gusti, unea laolaltă membri ai unei aceleiaşi familii ţărănesti, oficiind în alb, cu o linişte severă – i-ai fi luat drept seniori dintr-un tablou de Quattrocento.
Pe Horia Bernea aşa îl vedeam, beneficia
