Mihai Eminescu, descoperit de Iosif Vulcan, “botezat” ca poet la revista “Familia”, din Oradea, a urcat fulminant în conştiinţa românilor, dobândind o aură de icoană, recunoscut, preţuit, adulat ca spirit princeps al românilor, al gândirii şi rostirii româneşti. Mirifica sa poezie a pătruns precum azima caldă în toate cătunele, prin manuale şcolare, la loc de cinste. Mai puţin se cunoaşte partea mai sumbră, mai dureroasă a biografiei sale, poetul parcurgând uneori momente, stări, frustrări dureroase, ceea ce i-a marcat existenţa, peste care a trecut adesea cu demnitate, cu înţelegere, cu discreţie, uneori chiar cu umor.
Mi-a căzut recent în mână o carte tipărită anul trecut în Editura “Saecullum vizual”, consacrată marilor personalităţi ale României, în care autorul, Teleor (pseudonimul medicului Dimitrie Constantinescu Teleorman) speculează partea anecdotică a vieţii celor abordaţi, autorul fiind apreciat de către George Călinescu în a sa “Istorie a literaturii române”. Teleor îi consacră lui Eminescu un capitol, din care spicuim mărturisirile unor contemporani ai săi, implicit ai lui Mihai Eminescu, uneori sub formă de dialog.
Eminescu hamal în port
la Giurgiu
- Dumneata susţii c-ai fost intim cu Mihai Eminescu?
- De pe la 1866-67. Mă ţineam după Iorgu Caragiale care dădea reprezentaţii cu trupa la Giurgiu. N-avea sufleor. Am plecat în port să vedem de om găsi vreunul cu ştiinţă de carte. În port am găsit unul care ştia să citească.
- Hamal?
- Hamal, însă nu căra grâu. M-am uitat la el. Ţi-era mai mare mila. În picioare avea numai nişte pantaloni de dril albaştri, iar pe corp numai un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămaşe, nici ciorapi. Acela era Mihail Eminescu. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleor. Era băiat foarte deştept Eminescu. Poate prea deştept. După ce s-au terminat reprezentaţiile de la Giurgiu am
