Amestecul de conventii functioneaza ireprosabil si spectaculos. N-am avut nicio asteptare de katharsis din partea personajelor. Imposibilitatea iubirii e explicata prin limitarile sociale, reprezentate in personajul lui Karenin. Am sa incep cu o critica la adresa ultimei ecranizari dupa romanul lui Tolstoi: regizorul Joe Wright povesteste vizual pornind de la premiza ca spectatorii cunosc istoria Annei si a contelui Vronski. Imi amintesc secventa sinuciderii dintr-un film mai vechi. Simplu si ingrozitor, femeia inselata in dragoste isi pune capul pe o sina de tren, in timp ce acesta se apropie. O amintire intunecata despre Anna K. Versiunea lui Joe Wright debuteaza fastuos si ramane permanent legata de o scena de teatru. O solutie de regie inovatoare, ce transmite caracterul cunoscut-flamboaiant al vietii in inalta societate ruseasca, fara a reconstitui costisitor. In plan estetic, conventia á la von Trier, regizor care va mai rasuna in panoplia de influente regizorale vizibile, acest joc de "in teatru" stilizeaza actiunea in mod ironic si spectacular. Exista in film cateva secvente de dialog care incearca sa schiteze contextul epocii (tensiunea dintre tarani si nobili, aparitia ideilor comuniste) insa, in general, noua Anna Karenina e un spectacol de divertisment si nu o reflectare a romanului. Secventa balului la care Anna si Vronski danseaza pentru prima data impreuna e unul dintre acele cateva momente din film intr-adevar sinestezice, unde conventia teatrala conlucreaza cu subiectul, iar coregrafia cu cinematografia. Sase minute, de cand Kitty intra in scena la propriu, admira usile de carton ale salii de bal si descopera ca acesta a fost organizat chiar in stalul teatrului unde incepuse filmul. Muzica lui Dario Marianneli imita perfect valsurile si mazurcile epocii, iar coregrafia lui Sidi Larbi Cherkaoui contribuie cu un gratios dans al bratelor la incarcatura