În numărul 38 al revistei România literară semnatarul – constant în ultimul timp – al rubricii de artă plastică, Petre Tănăsuică, comentează laudativ cartea Pierderea măsurii a lui Hans Sedlmayr. Este vorba despre o carte apărută iniţial în 1945, tezele lui Sedlmayr vădindu-se a fi fost conturate în mod clar sub influenţa antimodernismului violent al hitleriştilor. Sedlmayr relua fără ezitare tezele care s-au vrut ilustrate prin vestita expoziţie Arta degenerată, organizată în 1938 de către autorităţile fasciste, pentru a demonstra „nocivitatea“ artei moderniste şi pentru a justifica persecutarea artiştilor. Paseismul lui Sedlmayr reieşea izbitor din cartea recenzată de Petre Tănăsoaica, dat fiind că, în cuprinsul ei, se propunea întoarcerea la o artă religioasă asemănătoare goticului medieval. Cartea lui Sedlmayr a apărut la noi în traducere, în anul 2001, la defuncta Editură Meridiane, ceva mai înainte de uciderea ei de către capitalismul autohton acultural sau anticultural. Citez acest articol al dlui Tănăsuică deoarece mi se pare semnificativ pentru anacronismul lui strident şi, totodată, pentru a ilustra nesincronizarea criticii noastre de artă la discuţiile cele mai vizibile, care se poartă în cercurile istoricilor occidentali de ani buni (cam de prin anii ’80-’90 ai secolului trecut, sau chiar mai dinainte), pe terenul vechii istorii a artei, răvăşit de atacurile antropologilor şi pierdut în spaţiul imens al „iconismului“. O aprobare netă a poziţiei antropologice în istoria artei am găsit-o, prin anii 2000-2001, doar la un istoric plecat din mediul nostru cultural, Victor Ieronim Stoichiţă, deşi, prin scrierile sale, promovase, cel puţin pînă la acea dată, mai degrabă o analiză de tip lingvistic, care pornea de la dialogul gesturilor personajelor incluse în imagini, pe linia filozofului şi istoricului francez Louis Marin. (Semne ale „antropologismului