Florina Ilis, Vieţile paralele, Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 2012, 688 p

Vieţile paralele, ultimul roman al Florinei Ilis, e, cu siguranţă, una dintre cele mai aşteptate cărţi ale anului. O dată, pentru că tomul de aproape şapte sute de pagini – tipărite cu caractere mici – reprezintă come-backul spectaculos al unei prozatoare care a demonstrat deja, prin Cruciada copiilor, că poate construi pe spaţii largi şi cu mize majore. Pe de altă parte, tema cărţii – încercarea de transpunere ficţională a biografiei lui Eminescu – e, de nu de-a dreptul incendiară, măcar riscantă, dacă ne gândim că nume grele ale prozei şi criticii româneşti şi-au cam frânt gâtul în demersuri asemă- nătoare.

La fel ca Lovinescu sau Cezar Petrescu, Florina Ilis rescrie viaţa lui Eminescu tot pornind de la texte. Doar că, dacă pentru primii biografia era o excrescenţă (romanţată) a operei poetice, prozatoarea liberalizează – şi egalizează – căile de acces la viaţa poetului. Sunt puse în joc, în această ficţiune-document, cele mai diverse mărturii, de la fişe clinice până la file de jurnal sau pagini de corespondenţă, articole din presa vremii, analize critice etc. De aceea, romanul Florinei Ilis se citeşte – până la un punct – cu plăcerea descoperirii unor detalii exotice din viaţa şi receptarea poetului, documentate atent. În acelaşi timp, însă, această prozatoare extrem de inteligentă – educată, cel mai probabil, la Şcoala suspiciunii deconstrucţioniste – ştie că accesul nemediat la „miezul viu” al existenţei lui Eminescu nu e decât o iluzie. Astfel încât plasează reconstituirea documentar-ficţională în rama unei conspiraţii marxist-leniniste din anii ’50. Mai mult decât viaţa lui Eminescu în sine contează acum, spune printre rânduri autoarea, cine şi de ce are interesul s-o readucă în prim plan. Existenţa poetului se confundă cu dosarul întocmit de orga