În luna ianuarie a anului 1945, aproximativ 75.000 de cetățeni români de etnie germană (bărbați între 17 și 45, femei între 18 și 30 de ani) au fost deportați în Uniunea Sovietică, pentru „reconstrucția“ țării, situație care a durat în cele mai multe cazuri pînă în 1949. La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control, dirijată de sovietici, cerea mobilizarea populației germane apte de muncă, pentru ca în 11 ianuarie să înceapă ridicările propriu-zise, coordonate de sovietici, dar implicînd și instituții ale Statului român, cum ar fi Jandarmeria și Poliția. (Șvabii sătmăreni sînt un caz particular: au suferit aceeași soartă ca și ceilalți etnici germani din România, însă au început să fie ridicați încă de pe 1 ianuarie 1945.) Pentru comunitatea germană din România, luna ianuarie este astfel luna comemorării acestor evenimente tragice, cînd a fi sas ori șvab a devenit o culpă etnică colectivă, un cinic paradox avînd în vedere contextul celui de-Al Doilea Război Mondial. Literatura privind deportarea se bazează adeseori pe interviuri de istorie orală. Acestea sînt fără doar și poate interesante și relevante cît privește valoarea lor de mărturii și de surse primare, însă sînt arareori însoțite de analize profunde. (1.) O remarcabilă excepție o constituie cele trei tomuri impozante semnate de un colectiv de cercetători de la Uni­versitatea din Münster (Georg Weber și alții) și publicate în 1995, adevărată operă-standard privind deportarea. (2.) Georg Weber și colaboratorii săi, folosindu-se de un instrumentar amplu, ținînd de mai multe discipline (sociologie, istoriografie, critică literară ș.a.), analizează multiplele fațete ale fenomenului. În România, Hannelore Baier s-a străduit să aducă în prim-plan deportarea ca eveniment istoric, publicînd două culegeri de documente și extrase din amintiri despre acest subiect, valoroase la rîndul lor prin trimiterile la