Mai toată săptămâna trecută m-am ciocnit de cozile uriaşe de la metrou pentru abonamentele studenţeşti. Parcă nici în toamnă când a început anul universitar nu am văzut atâta râvnă şi tinereţe zglobie, pe două-trei şiruri. Şi asta mi-a adus aminte de o poveste mai veche, care poate fi a mea sau a oricui...

Mâna sus cine a făcut facultatea în Bucureşti şi apoi a decis să rămână în urbe, că dacă se întoarce în provincie, nu are mare viitor! Mâna sus cine a făcut tranziţia de la costurile statului în Regie la sumele astronomice ale închirierii unei garsoniere sau apartament. Aşa… voi cei din prima categorie ştiţi cum stă treaba. Pentru ceilalti spun doar că-i naşpa şi până îţi găseşti jobul ideal pare că totul e împotriva ta. Banii la limită sau mai mult ioc. Drept pentru care mă trezesc că urc în tramvai fără bilet. Diferenţa faţă de acum şi prima lună de facultate e că înţelesesem că totul se plăteşte. Cât merg vreo 8 staţii prin efracţie cu tramvaiul 5 care vine din Pipera, am timp să povestesc de începutul prieteniei mele cu RATB-ul…

Pe atunci foloseam exclusiv linia lui 16 care avea şi traseul în cerc pe la Sf. Vineri. Prima dată nu mi-am luat bilet că n-am găsit la timp ghereta unde se vindeau, venea 16’le şi nu ştiam cât va dura până apare următorul, nu se cădea să întârzii la facultate chiar din prima zi. Am urcat şi gata. Nu ştiu ce-a fost în mintea mea, dar am mers relax până la Unirii. Seara când mă întorceam de la cursuri era închis la bilete. Am mers fără nicio mustrare de conştiinţă. A doua zi cred că mi-am luat un bilet, dar am uitat să-l compostez. Seara nu avea rost că nu umblau controlorii… În următoarea perioadă am fost convinsă că treaba asta cu cei care îţi cer biletele la control e doar un mit urban. Realmente am mers fără niciun stres şi nici nu înţelegeam de ce se agită unii să-şi ia abonament sau bilet. Pur şi simplu am experi