Mă rog. Stăteam amândouă în sufrageria apartamentului meu minuscul şi ne trăgeam sufletele după ce ne-am luptat cu cei trei copii ca să le facem baie şi să-i culcăm. Să fii mămică este cel mai dificil lucru de pe pământ, zău aşa. Nu ştiu cum se descurcă mamele în general, nu ştiu cum se descurca mama mea când eram mică, dar e prima seară din viaţa mea când particip la „ritualul de culcare” şi deja mă simt epuizată. Nu cred că mai pot repeta experienţa şi mâine. Fiinţele astea micuţe au o energie extraordinară! În sfârşit! Slavă Domnului că am reuşit să-i păcălim ca să adoarmă şi putem sta şi noi liniştite pentru restul nopţii ca să dezbatem problema cu Dan, având fiecare câte o ceaşcă de ciocolată caldă. Sarah a promis că vine şi ea, aşa că aşteptăm cu urechile ciulite să auzim o bătaie discretă în uşă, căci i-am dat indicaţii clare să nu folosească soneria.
Sarah a respectat întocmai această cerinţă, doar că imediat ce a intrat a strigat din uşă către Laurette că pe drum a găsit soluţia problemei. Atât eu cât şi Laurette am sărit în sus ca arse şi i-am făcut semn să vorbească mai încet, arătând disperate spre dormitor.
- Ştiu ce-i de făcut! a spus Sarah, de data asta în şoaptă. Trebuie s-o înfrunţi pe gagică. Şi trebuie s-o faci acum.
Sarah nu e o persoană pe care să o poţi refuza, mai ales în astfel de situaţii. Mai bine zis e genul care la nevoie te ajută cu forţa. Astfel că Laurette nu i s-a mai putut împotrivi şi a trebuit s-o sune pe gagică, fără să mai ţină cont de ora înaintată, pentru că, nu-i aşa, în astfel de situaţii uzanţele pot fi încălcate (cel puţin asta e părerea lui Sarah).
- Nu răspunde!
- Nu-i nimic, încercăm mai târziu, vine replica unei Sarah hotărâte şi imperturbabile.
- Nu cred că e cazul, încearcă Laurette.
- Mai vedem!
Eu nu pot participa la acest dialog şi nu-mi pot da cu părerea. Am pre
