Am fost stăpînii unui sport care de-abia îşi mai aduce aminte de noi. Şi sîntem singurii vinovaţi
În Spania, a început a 23-a ediţie a Campionatului Mondial Masculin de Handbal. Altădată, o astfel de ştire crea emoţie. Aşteptare, speranţă. Interes naţional de la vlădică la opincă. Nu ar trebui să fie şi acum la fel? Nu ar fi normal ca o ţară cîştigătoare a 4 dintre cele 22 de ediţii ale Mondialelor să participe efectiv şi afectiv la o mare sărbătoare a handbalului? Ce se întîmplă cu noi, de fapt, dincolo de amănuntul fundamental că nu am reuşit nici măcar să ne calificăm printre cele 24 de ţări participante la turneul final? Despre România se mai vorbeşte doar ca despre echipa care ar putea fi întrecută la numărul de titluri de Franţa.
La sfîrşitul anului trecut am mers în Franţa pentru un interviu cu unul dintre eroii copilăriei. Cornel Penu. Vedeţi ce simplu sună? Dar nu-i aşa. Este în schimb privilegiul meseriei de ziarist să îţi dai întîlnire cu eroii copilăriei. Nu insist, pentru că ar însemna să exploatez emoţional bucuria de a vorbi cu un mare sportiv. Cu o poveste ieşită din viaţa noastră populată de grabă şi repere aproximative.
Am descoperit în Cornel Penu un om care nu a rămas prizonierul legendei paradelor sale, trambulina către titlurile din 1970 şi 1974. Am găsit acolo, în Franţa, un om care ar vrea să dăruiască şi nu are cui. Subliniez “în Franţa” pentru că între noi şi francezi handbalul a cunoscut două epoci. Am depănat amintiri cu Penu, am discutat despre prezent. Mai ales despre prezentul nostru mediocru. Prin el am înţeles de ce “ei” erau atît de buni. Tot de la el am aflat de ce nu mai sîntem ce am fost odată. Cum ne-am pierdut identitatea, orgoliul, personalitatea. Şcoala. Fiindcă generaţia lui Gruia, Penu, Birtalan, Gaţu, Licu, Stockl şi Kicsid reprezenta o şcoală. Un mod academic de a gîndi handbalul. Solid, creativ, noncon