Era în 3 februarie 1987. Un băiat dintr-o comună de lângă Satu-Mare, vine pe lume, după 12 de ani de așteptare, spre bucuria părinților. Dar ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai frumos moment al vieții lor de cuplu, se dovedește a fi drama care le-a marcat viaţa. Copilul este declarat mort. Nu prezintă niciun semn vital. Mama leşină și nou-născutul este abandonat pe o masă din sala de naștere, dat uitării...
Copilul a avut triplă strangulare de cordon ombilical, asta după ce, în prealabil, a stat o zi și o noapte fără lichid amniotic. Își trăise ultimele clipe de viață prins între două lumi, a luminii și a întunericului. Când a ieșit la lumină, era întuneric peste tot. Așa au trecut primele 30 de minute din viața lui Sorin. Miracol sau nu, după 30 de minute, un doctor vede semne de viață în micul trup și începe metodele de resuscitare. Copilul este readus la viaţă. După cele câteva zile normale de spitalizare, Sorin și mama sa sunt lăsaţi acasă. Analizele erau în regulă. Investigațiile nu arătau nicio sechelă.
În primul an de viață, doar un semn indica faptul că ar fi vreo problemă. Sorin stătea oarecum încordat și avea o sensibilitate pe partea dreaptă. “Nu puteam adormi decât în brațe, pe partea stângă. A fost un prim an de zile de chin pentru părinții care lucrau în patru schimburi, de zi și de noapte şi se înlocuiau unul pe altul. După primul an a urmat calvarul controalelor medicale, analizele ieșeau ok şi toată lumea dădea din umeri. Al doilea simptom vizibil a fost la începutul clasei I, când am început să scriu şi mâna dreaptă îmi tremura din ce în ce mai tare. Încercam să mă integrez între copiii normali, să mă ascund, ceea ce a fost foarte greu, copiii fiind cei mai sensibili observatori”, povestește Sorin Ionescu, tânărul care de 25 de ani poartă povara handicapului, încercând să se integreze într-o societate prea puțin primitoare, prea puț
