Cineva din familie s-a operat pe 31 decembrie. Într-un spital privat din București. Fără miros de morgă sovietică, cu asistente ok, apă caldă, salon de două paturi și formular de feed-back la externare. Și mai ales: FĂRĂ ȘPAGĂ. Fără ritualul plicului – abject și dezonorant atît pentru pacient cît și pentru medic. A costat 2800 de lei cu totul.
Mi s-a părut mult. Mi-am zis: bine că ne permitem. Ce se întîmplă cu restul lumii, cei care sînt condamnați la spitale infecte, asistente infecte și medici șpăgari? Cu cei care trebuie să-și negocieze umanitatea contra plic. Mă simțeam stingher în spitalul ăla mișto privat, ca un privilegiat.
Apoi vorbesc cu mama la telefon. Mama e o enciclopedie vie a sistemului medical românesc – a avut atîtea boli încît știe tot despre ce spital, ce medici sint de recomandat sau de evitat, știe pe cîte cineva prin fiecare spital de stat. Mama e o resursă importantă. Mama știe cum să supraviețuiască unui sistem crud. Și mai ales, mama știe cît e șpaga. I s-a cerut de atîtea ori în momente cînd era aproape să moară sau să pățească ceva grav încît nu tratează chestiunea decît pragmatic – cum scăpăm de aici? Mama nu are iluzii, mama a renunțat să se mai enerveze. Mama a supraviețuit sistemului medical socialist pe care încă îl avem în România. Mama știe că ar trebui să fie gratis și pentru toți în teorie. Eu mă enervez, dar eu nu as supraviețui acolo. Mama știe că sistemul socialist înseamnă în practică doar cu șpagă și doar pentru cine apucă.
Deci, vorbesc cu mama. Îi zic cum a fost și că a costat 2800.
Zice: aha, păi e ok! La operația aia, la stat șpaga pentru medic și anestezist e 20 de milioane, cu ce mai dădeai la asistente și ce mai trebuia să aducă de acasă, nu e mare diferență.
Și atunci mi-am dat seama cît de tare e mama. Eu ca un intelectual prost ce sînt făceam calcule: cît costă la spitalul privat versus
