A fost simbolul Fiorentinei într-o vreme în care fotbaliştii pictau, mergeau la muzee şi legau prietenii cu scriitorii. A murit împuşcat de fascişti, la două luni după ultimul meci
Moşu’ bate-n 85, poate 90 de ani, da’-i “verde”. Şi sprinţar. Urcă potecuţa făcută de catîri cot la cot cu strănepoţii. Îl ştii de şugubăţ, aşa că-i bagi o alunecare. “Matale eşti ghidul de prin partea locului?”. “Pruncule, ăla-ţi ia marafeţii şi-ţi glăsuieşte din cărţulii. Io spui ce-am văzut şi trăit. Da’ bagi o răsucită şi-un Limoncello, să-mi facă poftă de masă, da?”.
Undeva prin Italia, dealurile Gamogna. Edenul, locul unde Doamne-Doamne a udat pensula numai în verde cînd a început a desena Pămîntul. Nu-l opreşti din turuit. De faci asta, nu mai continuă. Spune “Basta!” şi dus e.
Povestea de după castanul răcoros
“Aveam 16 ani. 16 ani aveam cînd s-a petrecut treaba asta de ţi-o voi spune. Aici era un castan, l-a trăsnit şi l-a doborît, da’ atunci făcea răcoare. 10 iulie 1944. Mă pitisem după el cînd a început nebunia. Batalionul Ravenna, cu vreo 40 de inşi, toţi antifascişti convinşi, trebuia să treacă dealul, să ajungă la tovarăşii lor. Nemţii colcăiau. Doi dintre şefi, Vittorio Bellenghi şi Bruno Neri, au zis că pleacă în recunoaştere. Au ţipat la ei, că nu-i bine să nu mai aibă capi, că dacă-i prind ce fac, că… N-au vrut să audă. Au strigat “Italia liberă!” şi-au plecat! Aici i-au prins. Friţii erau 25, poate 30, ei, numa’ doi. Şi-au făcut cruce, s-au pus pe tras. Au ras vreo 10 nemţălăi. Apoi… Apoi, i-au ciuruit. În cap, gît şi gură. Au murit îmbrăţişati. Sîngele li se unea”. Simte că nu mai poate. Trage din ţigară, alungă un fum şi un gînd negru şi continuă.
“Pruncule, Bruno Neri ăsta de care-ţi istorisii io era mare. Mare. Îl strigau «Comandantul Berni». Terminase Institutul Agrar. Era fiert pe artă, scria poezii, picta. Da, ce beleşti aşa ochii
