Pivniţele de pe dealurile care înconjoară localitatea Vîrşolţ alcătuiesc o adevărată poveste, una a întâmplărilor de viaţă, istoriei locurilor şi a vinului bun.

De mult mi-am propus să ajung în locul care găzduieşte aproximativ 400 de pivniţe, unele mai vechi ca altele, toate însă frumoase şi cu poveşti diferite. Am pornit spre Vîrşolţ într-o dimineaţă geroasă de sâmbătă, în care am întâlnit pe tot parcursul drumului doar câteva maşini. În centrul satului Vîrşolţ nici ţipenie de om. Telefonic, primarul Breda Lajos îmi spune că se află cu treburi în Şimleu Silvaniei, dar ajunge într-o jumătate de oră. Aşteptarea nu a fost lungă într-adevăr, primarul ajungând milităreşte la primărie, poate şi de aici i se trage porecla de Comisarul Breda. După alte câteva minute pornim spre dealul Golgota alături de un localnic, Bartos Iacob, unul dintre oamenii care cunosc istoria acestor pivniţe, dar şi tradiţia cultivării viţei de vie în zonă. În câteva minute de urcat pe un drum pietruit ajungem în vârful dealului, iar apoi am cotit în pădure, printr-o potecă acoperită cu zăpadă proaspătă. La capătul potecii ajungem la o pivniţă pe care nu te saturi să o priveşti. Înconjurată de un gard viu acoperit de zăpadă, pivniţa este un adevărat reugiu în faţa zgomotului şi a prafului din oraşe. Intrarea se face printr-o uşă în formă de butoi, care te duce cu gândul la casele elfilor din Stăpânul Inelelor. Bartas Iosif deschide pivniţa şi ne invită înăuntru pentru a afla povestea locului, dar şi pentru a gusta un pahar cu vin, de care este tare mândru. Trebuie să-l refuz, şoferia fiind de vină şi o minunată răceală care nu îmi dă pace de zile bune. Pivniţa este întunecoasă, iar într-o cameră închisă, construită sub pământ, se află comoara, adică nişte butoaie zdravene pline cu vin de cea mai bună calitate, obţinut din struguri şi nu din alte ... elemente specifice industriei aliment