În zilele care au urmat înlocuirii lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea ţării cu proaspătul comunist convertit la democraţie – Ion Iliescu, mulţi se vor fi uimit de iuţeala cu care intelectualii români s-au dat peste cap de trei ori şi s-au transformat din cântăreţi ai dictaturii proletcultiste în cântăreţi ai dictaturii capitaliste.

Sub semnul acestei năpârliri, în nicio lună, tot ceea ce timp de 50 de ani fusese înfăţişat drept cea mai luminoasă orânduire umană a apărut drept cea mai ticăloasă. Rescrierea perioadei 1944-1989 uneori doar prin simpla schimbare a semnelor şi deseori de aceiaşi autori care scriseseră elogios despre comunism nu m-a uimit, ca pe alţii. Cunoşteam din cercetarea asupra proletcultismului românesc precipitarea scriitorilor români, imediat după Lovitura de stat de la 23 august 1944, de a rescrie cei trei ani ai Campaniei din Est de pe poziţiile noilor puternici ai clipei – comuniştii.

Rezultatul l-a reprezentat o cantitate uriaşă de literatură proastă denigratoare a Războiului dus împotriva Rusiei bolşevice, la fel de proastă ca şi cea care glorificase acest Război. Printre scriitori mari din anii dintre cele două războaie care s-au grăbit să treacă de partea noilor Stăpâni s-a numărat şi Cezar Petrescu. În iunie 1945, la nici un an de la Răsturnarea Alianţelor, apărea la Editura Naţionala Mecu un roman de peste 400 de pagini: „Războiul lui Ion Săracu“.

Scris la iuţeală, cu acea neobişnuită disponibilitate a lui Cezar Petrescu de a compune pe loc şi pe o temă dată, „Războiul lui Ion Săracu“ se vrea istorisirea la persoana întâi a avatarurilor unui ţăran din Boiştea Călimanului, martor şi participant la evenimentele care au marcat România între 1939 şi 1944 (declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, răpirea Ardealului de Nord, campania din Est, întoarcerea armelor, eliberarea întregului teritoriu), altfel