Nu am fost niciodată mulțumită de experiențele pe care le-am trăit în instituțiile de sănătate din România. Nici când eram mică și mi s-a înfipt un ac de 10 cm în gât fără anestezie ca să mi se spargă un chist puroiat. Nici când am mai crescut și a trebuit să fac diverse investigații și de două ori mi s-au pierdut rezultatele și au trebuit repetate. Nici când de fiecare dată când mi se lua sânge, lăsam un bacșiș ca să nu mă învinețească. Nici când tatălui mei i s-a pus, urmare unei simple discuții, diagnosticul de cancer la stomac . Nici când bunica mea a murit după ce medicii care au operat-o și-au dat seama că au greșit și i-au mai făcut o anestezie ca să o opereze iar, anestezie care i-a fost fatală. Nici când am dus-o pe mama la spital la urgențe cu o criză de rinichi teribilă și a trebuit să mă arunc pe ghișeul asistentei de serviciu să-i zic că-i dau foc ca să vină o asistentă să-i pună mamei o perfuzie.

Lucrez de 16 ani. De 16 ani plătesc contribuția la asigurările de sănătate (CAS). În toți acești 16 ani am avut suficient timp să asimilez ideea că această contribuție este una de tip social și că de fapt ceea ce plătesc este posibilitatea ca pensionarii, șomerii, asistații sociali, etc. să fie tratați în sistemul de Urgențe.

Desigur frustrări au continuat să existe – plătesc degeaba atăția bani, își bat joc de mine, stau la cozi interminabile la ușa medicului de familie. Dar, cu timpul, s-au mai diminuat căci viața îți oferă provocări suficiente cărora să le faci față și nu mai ai timp să stai să te gândești la lucruri pe care oricum nu le poți schimba.

A venit însă un moment când contribuția mea cinstită și lunară la CAS a avut un sens. Momentul acesta a fost definit de hotărârea luată de Ministerul Sănătății să deconteze din bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în limita unei sume prestabillite, serviciile medicale oferite de