Suntem asaltaţi de cazuri care ne cer suport umanitar şi de aceea devenim imuni la astfel de drame. Pe de altă parte, de multe ori preferăm să gândim, pentru confortul nostru psihic, „fiecare cu ale lui”. Dar...

„Înainte de a se naşte Tudor sau imediat după naştere, ne făceam şi noi, ca mulţi alţi părinţi, planuri de genul: «La trei ani îl ducem să ia lecţii de pian. Sau de chitară. Sau începem să-l învăţăm o limbă străină.» Acum, că are trei ani, dacă e să zic ce-mi doresc, iluziile s-au diminuat dramatic: după încă un an de terapie să numească măcar două-trei obiecte; să se uite atunci când e strigat; să înveţe, nu ştiu, să se descalţe singur!“. Sunt cuvintele Emei, mama lui Tudor. căreia în urmă cu câteva luni i-a fost diagnosticat copilul cu autism. Pe tatăl lui îl cheamă Victor Jalbă-Şoimaru şi a lucrat la Polirom, iar acum la tânăra editură Casa de pariuri literare. Familia trăieşte dintr-un salariu modest, salariul lui, din care e foarte greu să susţii şedinţele de terapie ale unui copil autist. Căci, pentru ca micuţul Tudor să înveţe să numească „măcar două-trei obiecte“ sau „să se descalţe singur“, lucruri care la alţi copii vin de la sine, e nevoie de ore şi ore de terapie.

Ştiu că suntem asaltaţi de cazuri de copii aflaţi în suferinţă, cazuri impresionante care ne cer să donăm o sumă într-un cont sau să dăm share pe Facebook. Sunt atât de multe, încât am devenit imuni la acest tip de dramă. În plus, unele poze share-uite pe Facebook sunt doar o formă de spam sau chiar de virus.

Pe de altă parte, mulţi dintre noi vor să se ţină departe de astfel de tragedii. Admit că ele există, dar că e mai bine să nu ştii de ele, că, dacă ţi-ai face probleme pentru toate, propria ta viaţă ţi-ar deveni un adevărat calvar. Şi, apoi, nu ai cum să alini tu toată suferinţa din lumea aceasta. Ea e destulă şi tu doar te poţi socoti norocos dacă nu ai de-a face