Ce s-ar mai putea scrie despre Corneliu Vadim Tudor? De douazeci de ani, de cand a venit la de-a gata sa conduca partidul fondat de Eugen Barbu si Mircea Musat, Vadim, inca presedintele Partidului Romania Mare, a fost portretizat in fel si chip. Nu-i vorba ca a si furnizat material pentru ca a injurat in politica pe toata lumea, de la dreapta la stanga si in presa de la stanga la dreapta. Vreau sa-l descriu pe Vadim acum ca pe omul ce pierde o batalie in care foarte putini reusesc sa izbandeasca: batalia cu natura. S-a spus ca e demagog, fanfaron, ca are un limbaj suburban. Eu voi spune ca este un invins, pentru ca a pierdut deja batalia cu trecerea timpului. Teoretic, ar trebui sa fie un barbat in putere, in realitate, se dovedeste a fi un nevolnic.
Cu totii imbatranim. Este o lege a firii. Depinde insa cum. Cateodata, cand intru in lift, tresar surprins de imaginea reflectata in oglinda si ma intreb “cand s-a urcat mosul asta cu mine?” Vadim imbatraneste si el. Pentru el, in schimb, acest fenomen reprezinta o adevarata drama, pentru ca dispretuieste batranetea. Parca spunea “cine n-are batrani, sa-si cumpere!” Ce fariseu nerusinat! Ii uraste chiar daca este constient ca admiratorii sai cei mai fideli au trecut de mult de varsta numita adulta. Chiar daca, pana de curand, o tinea pe Mitzura Arghezi (trecuta bine de 80 de ani) la dreapta sa cum tin escrocii cadavrele bunicilor in fereastra ca sa le incaseze pensia.
Vadim se priveste in oglinda si nu vede ca i-au cazut falcile si are pungi sub ochi. Sub nas, semiluna rasturnata a gurii ii da un aer vesnic nemultumit, posac. Ba a capatat si un tic inestetic: isi molfaie intruna proteza dentara. Daca ii pui pe cap o broboada, juri ca Vadim e o baba. Ar trebui sa nu-i pese ca imbatraneste. Cand te simti bine in pielea ta, nu conteaza varsta, daca faptele tale rivalizeaza cu ale tinerilor, n-are importanta c
