Totul stă în mâinile noastre. Societatea trebuie să facă, nu să tacă. Scandalul din poliţie este extrem de înjositor pentru noi, ca naţie, este mai mult decât o golănie, este ceea ce s-a construit în ultimii 23 de ani încoace (pe fundamentul solid al epocii comuniste) şi mai ales în ultimii trei. Nu sunt o feministă înrăită, am văzut, am citit, am ascultat, despre mai multe feluri de umilinţe la care sunt supuşi femei şi bărbaţi, de-a valma, în toate ramurile societăţii din România. Şi în privat, şi la stat. Nasol este în ambele cazuri. Vorbind într-un mod simplist, la stat, victima îşi spune să înghită mizeriile unor şefi vremelnici, cocoţaţi politic în funcţii, până se vor schimba regimul sau superiorii superiorului ei. În privat, povestea ia altă turnură, fiindcă angajatul seamănă, mai mult decât bugetarul, cu un sclav. Într-o reţea de magazine pe la Motru, aş putea spune că se poartă sclavia sau se calcă pe urmele ei… Termenul este probabil nepotrivit, dacă mă gândesc mai bine, fiindcă, ce să vezi, trăim (sărac, e adevărat) într-o ţară liberă, în care angajatul poate decide să plece, e liber să facă asta. Sclavii lucrau cu forţa pentru stăpân şi cu bice, fără număr, pe spinare. Revenind la ideea de „a face”, în ambele cazuri, omul trebuie să ia atitudine: fie că e în poliţie, lucrează în spital sau la magazin. Trebuie să ia atitudine zgomotos, cu presă, cu proces, cu zgâlţâirea organelor statului, cu mare tărăboi, pentru a stopa orice fel de abuz, din partea oricărui patron, şef cu epoleţi sau director de serviciu. Numărul orelor de muncă pe lună şi în privat este în jurul a 170, nu 300, oamenii trebuie să beneficieze de concediu sau de zile libere, fiindcă aşa e legal şi mai ales sănătos, pentru ei şi familiile lor. Dacă cel mai mic patron, până la cel mai puternic, ar înţelege asta, ar însemna că-şi respectă angajaţii, că nu încalcă legea şi, mai ales, că