De ceva timp pe lista autorităţilor care combat ceva (sic) s-a înscris încă una. Instituţia respectivă nu se află pe lista organelor de drept sau de ocrotire a normelor de drept. Totuşi, Serviciul de Stat de Arhivă de la sine îşi revendică statutul respectiv. Lucrurile au luat-o aici razna din vara anului trecut, când a fost schimbat directorul general.

Mai întâi, odată numit în post, înaltul funcţionar „şi-a tras“ o hotărâre de guvern prin care s-a învestit cu depline puteri: nimic nu mişcă la Arhiva Naţională fără aprobarea lui, deşi competenţele unui serviciu central de specialitate sunt altele decât cele pe care şi le-a atribuit demnitarul.

Apoi, tradiţional, a purces la schimbarea cadrelor. A adus şefi, unii dintre care n-au lucrat măcar o zi în sistemul arhivistic. De exemplu, a numit în funcţia de adjunct un fost mare şef la Universitatea Slavonă, care, întâmplător, este soţul unei doctorande de-a lui. Apoi, a transferat colaboratori de pe un post pe altul, în cele mai multe cazuri în detrimentul arhivei şi profesionalismului.

În fine, demnitarul s-a apucat să combată ceva. Aici îmi este greu să explic ce anume (furtul, delapidările, evaziunea fiscală, escrocheria, corupţia, contrabanda, crima organizată, în sfârşit). Astfel, la porunca demnitarului a fost emis un ordin care îngrădeşte accesul la informaţie şi introduce elemente de cenzură, permiţând, totodată, acestui înalt funcţionar să cunoască tot ce studiază cercetătorii.

Potrivit ordinului său, nimeni nu mai are dreptul să intre în sala de studiu cu propriul aparat şi să fotografieze personal. A pus această misiune pe seama unui colaborator al arhivei, iar pozele le primeşti la sfârşitul săptămânii. Un funcţionăraş stă de pândă şi cel prins că a făcut neautorizat două fotografii este obligat să şteargă pozele. Pedeapsa vine imediat – excluderea din sala de studiu. Primul caz a fos