Destinul a făcut ca poeziile eminesciene să nu aibă varianta ultimă, dată de autor şi acceptată ca "ne varietur". Până la 33 de ani Eminescu mai mult a proiectat decât a finisat.Totul a fost făcut într-o mare risipire de sine, într-o ardere totală, fără rest, simţind că pentru cel care doreşte o cuprindere integrală a sufletului românesc, timpul nu avea răbdare.
De aceea, toţi cei care ştiu îndeaproape structurile operei eminesciene remarcă o acropolă cu părţile pe trepte diferite de şlefuire, de la simpla variantă asupra căreia urma să înceapă etapele de lucru ale purificării, până la poeme cărora nu li s-a contestat niciodată perfecţiunea. Cine a călătorit, măcar din pură curiozitate intelectuală, prin labirintul manuscriselor eminesciene, cine a citit variantele poeziilor, ordonate şi publicate de Perpessicius, sau, de curând, cine a răsfoit celebrele "caiete" publicate în ediţie anastatică remarcă imensitatea proiectului operei. Totul e un fabulos şantier, în care poemele cresc unul din altul, ca altoaiele, înnobilând vechea rădăcină. E - senzaţia aceasta e mai puternică în lectura "caietelor - un haos de cuvinte rămas încremenit, ca într-un spasm genezic în momentul marei germinaţii, când urma să devină Cosmos. Neîndoielnic, Eminescu avea de gând să-şi revizuiască poeziile publicate în presa literară. Într-o scrisoare chiar se miră de numărul mare de stângăcii în poeziile sale de tinereţe. Nu a mai apucat să asigure poeziilor sale ultima imagine sub care sunt îndreptăţite să fie tipărite. Boala a făcut ca acest imens şantier - cel mai mare pe care l-a conturat vreodată un român - să rămână "zid părăsit şi neisprăvit".
Eminescu este singurul poet român care a privit nu doar neputincios, ci absent, cu un aer de nepăsare, chiar de înstrăinare, la publicarea primului său volum de poezii, de Crăciun, în 1883. Era atunci "cu organele sfărâm
