În cartea sa despre Stalingrad, istoricul militar Antony Beevor considera, pe bună dreptate, că bătălia pentru oraşul ce purta numele conducătorului Uniunii Sovietice nu poate fi înţeleasă printr-o analiză obişnuită. Un studiu pur militar al acestei lupte titanice nu poate să transmită realitatea, tot aşa cum hărţile lui Hitler din Bârlogul Lupului din Prusia Orientală l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferinţa soldaţilor săi.
Stalingradul, mai întâi de toate, a fost un loc al jertfei şi al suferinţei, al deciziilor îndrăzneţe şi al indeciziilor, al supravieţuirii şi al morţii.
Atunci când a propus noua direcţie de ofensivă a Wehrmacht-ului în primăvara anului 1942, Hitler a avut drept argument hotărâtor dimensiunea economică a conflictului. În opinia sa, Germania nu putea continua războiul cu şanse de reuşită dacă nu obţinea rezervele de petrol din Caucaz. Concepţia s-a dovedit eronată, de vreme ce Germania a reuşit să continue războiul timp de încă trei ani, dar cancelarul german era foarte sensibil la asemenea argumente. Pe de altă parte, fiind un jucător înăscut, ideea unei ofensive îi surâdea, în timp ce detesta orice sugestie a trecerii în defensivă. Când serviciile de informaţii i-au dezvăluit că fabricile sovietice aflate dincolo de Urali produceau aproximativ 500-600 de tancuri pe lună, Hitler a făcut o criză de nervi, susţinând că un asemenea ritm de producţie e imposibil. Şi atunci, ca şi mai târziu, nu credea decât ceea ce dorea să creadă, cu consecinţe dramatice pentru germani.
Concepţia strategică adoptată în primăvara anului 1942 preconiza un efort ofensiv făcut pe flancul sudic al frontului, pe lângă Marea Neagră, sub forma unui atac în josul coridorului dintre Don şi Doneţ. După ce traversa cursul inferior al Donului, între cotul lui sudic şi gura de vărsare în Marea Neagră, ofensiva urma să continue spre sud, c