Aparent, România stă bine la capitolul datorie publică. Doar 35% din PIB (51 miliarde euro), în condiţiile în care media zonei euro a ajuns la 90%, nu pare o calamitate (Italia are 126%, Portugalia 117%, Irlanda 111%, ca să nu mai vorbim de Grecia cu 150%). Premierul Ponta amintea în discursul său despre starea naţiunii despre cei 2.500 euro ce i-ar reveni fiecărui roman de plată din cei 7.000 cât reprezintă PIB-ul/locuitor, o sumă ce pare uşor de digerat chiar şi în condiţiile în care se majorează anual cu aproximativ 150 de euro (corespunzător unui deficit bugetar de 2% din PIB). Optica se schimbă însă radical dacă ne uităm la dobânzile de refinanţare, tendinţele demografice, numărul de salariaţi din economie, datoria privată fără garanţii de stat. Să le luăm pe rand.
Să presupunem că refinanţăm datoria publică la o dobândă medie de 5% (mai scump la lei-40% din datorie este în lei, mai ieftin în valută-60% este în valută). Cele 35% din PIB în cazul României generează costuri anuale de 1,75% cu plata dobânzilor. Este enorm în condiţiile în care veniturile statului-din care trebuie plătite pensii, salarii, asistenţă socială, etc-sunt de numai 33% din PIB. Gândiţi-vă că Japonia, care are datorie publică preponderent în moneda naţională, este privită cu îngrijorare pentru o datorie de 200% din PIB. Ei şi-o refinanţează însă la dobânzi de aproximativ 1% (ca şi SUA ori Danemarca, Suedia-ca să privim mai aproape de noi), ceea ce înseamnă un serviciu al datoriei de 2% din PIB. Efortul suportat pentru plata dobânzilor de contribuabilul japonez este deci similar cu cel din România dacă ne raportăm la ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB, iar cel din Statele Unite, Germania (80% din PIB) o duce chiar mai bine. Iar la capitolul venituri bugetare, toate economiile enumerate mai sus au o situaţie incomparabil mai bună!
Toate calculele privind dator
