Acum, că este 15 ianuarie, să mă spăl pe mâini, ca pentru sărbătoare, şi să spun ceva simplu de tot despre poezia actuală. Tare mă tem să nu mă tragă iar frazele necruţătoare, complicate, înainte, în hăţişul meu ciudat. Doamne, apără şi păzeşte-mă! Ar trebui să-mi tai odată cele o mie de braţe ale limbii, pe care atât de mult o îndrăgesc.
Poate de asta limba poeziei mele sună atât de ciudat. Nu este simplă şi naturală. Simt însă cum toacă mulţimea de gânduri sleite, de sentimente sau de stări tocite şi moarte ale acestei realităţi. Zgâlţâie cititorul obişnuit. Mi-l închipui pe acest cititor cum îmi aruncă între ochi cartea. Textele mi-s infinite.
Cozile lor otrăvite, burţile, epitalamele trepanate simt cum lovesc, în contră, cu furie, fragmentele tăcute şi bune. Totul se reduce la un straniu nimic. Nimicul – o muţenie a zarvei –, nelinişti de care nu mai putem scăpa, să-mi fie iertat, mă fascinează şi pe mine. Mă domină, de fapt. Simt efectele unei noi terapii. Aşa cum sună titlul, „Vreau altă realitate, artă. Merg pe mâna ta”, nu-i un slogan încă, e vers viu.
Jocul acestui limbaj poate fi considerat şi un mesaj în contra unei monoculturi a poeziei actuale. O poezie infantilă, inofensivă, decrepită. E o fantomă plăcută, minusculă, ce stă fix, nemişcată ca noaptea, într-o realitate cutremurată. Părăsită deja, cum este realitatea măreţei modernităţi. Ca limbaj şi ca realitate poetică, pare căzută în degenerescenţă.
O poezie minimalistă-mizerabilistă, într-un sens, în alt sens, opus celui dintâi, un gen preromantic decrepit, cu un canon cultural pipernicit în preajmă. Am să-l consult pe Nicolae Manolescu, în care cred în materie de poezie. Când spun „canon”, mă gândesc la ceva ca la un bou uriaş, care însămânţează şi domină un tablou amplu de natură umană. Unul din imaginarul comun. Or, la poezia la care mă raportez, împotrivă, canonul e un fel d
