Titlul este un poem scurt și cuprinzător al lui Nichita Stănescu, unul dintre foarte puținii creatori români veritabili și unul dintre foarte puținii români cu adevărat culți, în înțelesul pe care chiar marele poet îl dădea termenului: “a fi cult e a avea criteriu”.

Spre deosebire de turmentații noștri ecologiști, bărbați încruntați și deloc țepeni, Nichita Stănescu surprinde și rezumă esența fenomenului în numai cîteva cuvinte. Ecologiștii blamează vînătoarea de la Balc pentru barbaria de a masacra niște animale fără apărare și fără vreo șansă de scăpare. În lipsa lor de cultură, adică de criteriu, ecologiștii nu văd că același masacru se petrece și în gospodăriile țăranilor români, atunci cînd își înjunghie porcii sau atunci cînd retează gîturile păsărilor de curte. Și tot același masacru are loc și în abatoarele care furnizează hrana zilnică a ecologiștilor, care cu burțile pline, bat cîmpii despre dreptul la viață al animalelor… Spre deosebire de acești bezmetici, Nichita Stănescu vede în vînătoarea de azi exact ceea ce relevă ea esențial: o degenerare majoră a regalității, adică a elitelor, adică a omului de azi, în ultimă instanță.

Pentru a putea evalua vînătorul de azi, trebuie să cunoaștem însă cîte ceva despre vînătorul de ieri…

Spre exemplu, în urmă cu vreo 13.000 de ani, în plină eră glaciară, cîteva zeci de vînători siberieni au traversat ceea ce azi este Strîmtoarea Bering și au ajuns în America. În mai puțin de 1.000 de ani, acești vînători și urmașii lor au reușit nu numai să colonizeze întregul continent, dar și să provoace extincția a circa 90% dintre speciile megafaunei, atît în America de Nord cît și în America de Sud. E evident că acei vînători ucideau mult mai mult decît consumau, la fel ca și cei de la Balc. Diferența e însă că acei siberieni reușeau să vîneze animale mari și foarte periculoase cu niște arme confecționate de