De la marea buimaceala din 1989 ne invartim ca niste gaini decapitate si trasam cercuri pe nisip. Atat. Nu suntem in stare sa pasim dincolo de conditia de imitatori ai celor de dinainte si sa taiem nodul gordian. Ne este frica sa pasim dincolo de cercul sacru pe care l-am trasat cu apa sfintita si in care credem ca nu ne poate atinge nici un fel de rau.

De fapt, nici nu suntem singurii. Aproape in toata tara se intampla la fel. Nu vorbim despre ce dorim sa facem si unde vrem sa ajungem. Pentru ca politicienii au confiscat toate dezbaterile si le-au transformat in sesiuni de aruncat cu rahat. Unii in altii si, in pauze, in noi.

Are curajul cineva sa spuna ca stie unde se va afla orasul peste 10 sau 20 de ani? Ce-i trebuie, de ce este nevoie, ce ar trebui facut?

Desigur, exista niste finantari europene pentru reabilitarea strazilor si a unor poduri. Dar, “reabilitare” inseamna doar repararea a ceea ce deja exista si care s-a stricat. De 15 ani vorbim de o posibila sosea de centura a orasului. Vorbe si atat!

O sosea noua, o scoala noua, o fabrica noua, poate?

Nu exista viziune pentru ca nimeni nu se incumeta la asa ceva. E prea complicat si prea usor de contestat.

Bacaul este un oras paralizat, fara industrie, fara mana de lucru specializata, si, as spune, fara viitor.

Pentru ca nimeni nu bate cu pumnul in masa sa spuna: “Ajunge. De acum sa ne punem pe treaba!”.

Fiecare cum ajunge la impartitul bucatelor se gandesti cum sa-si umple el burta, sacosele si, pe urma, cum sa le dea peste labe celor care incearca sa ajunga si ei la cozonac.

Bacaul s-a dezvoltat in 35 de ani pentru ca a existat o viziune. De la un targ prafuit, a devenit in foarte scurt timp un oras industrializat. Acum se produce fenomenul invers.

Pentru ca lipseste viziunea.

De la marea buimaceala din 1989 ne invartim ca niste gaini