Cu impresionantul ei patrimoniu cultural cu tot, Europa traversează o criză economică a cărui sfârșit încă nu se arată. Nici zestrea culturală și istoria popoarelor europene nu rămâne scutită de asprimea crizei și transformă bijuterii ale culturii universale în gaj pentru Fondul Monetar. Am putea așadar chiar să ne considerăm fericiți că din patrimoniul nostru cultural, Eminescu nu este un Acropole clădit din piatră ci din cuvinte și idei, care, după ce a mai trecut și tăvălugul lui Patapievici peste el, ar fi fost girat finanței mondiale.

Expresia tocită de „intrare în Europa” redă un fenomen politic mult mai vechi decât procesul actual de integrare a României în UE. Grație preocupării eminesciene cu modelul și consecințele integrării României în structurile europene ale secolului al XIX-lea, comemorându-i ziua sa de naștere dăm măcar dovadă de maturitate în dezbaterea subiectului „Europa”, chiar dacă suntem codașii actualului clasament de integrare.

Spre deosebire de subiectele universale din poezia sa, gazetarul Eminescu este în privința gândirii economice, arhitectul uitat al unui răspuns românesc în plin asediu economic străin asupra tânărului stat român. Oarecum firesc că frământările sentimentale ale acestui mult prea sensibil suflet al neamului puse în versuri, să fie probleme nerezolvabile ale omenirii, însă de neconceput este ca România să revină astăzi în relație cu Europa, pe cale politică și economică la problemele de fond de acum mai bine de un secol. În opinia lui Eminescu prețul plătit de către tânărul stat pentru suveranitatea dobândită la Conferința de la Berlin în 1878, a însemnat concesii economice păguboase și renunțarea la dreptul național asupra Dunării. Replica lui Eminescu din vârf de condei la asaltul marilor puteri asupra economiei naționale - similar de altfel cu destinul României din zilele noastre - este totodată și o călă