Facuse mai multe compromisuri, atat literare, cat si politice. Era tarat la televiziune, participa la recitaluri in fabrici si uzine, alaturi de politruci. Scria versuri pe banda rulanta. Saptamanal apareau cearsafuri intregi din poeziile sale. Unele scrise de mana sa, altele dictate. Se produsese o suprasaturatie. In aer plutea ceva tulbure.

Sentimentele mele vizavi de opera lui Nichita Stanescu sunt amestecate. Nu am fost si nici nu sunt un adulator al autorului celor 11 Elegii. Nici un detractor, cum sunt atatia altii. Formandu-ma intr-o alta atmosfera, diferita de cea din Bucurestii anilor '80, modelul sau poetic (dar si existential) mi-a ramas strain. Totusi, n-as putea spune ca prezenta si chiar absenta sa nu au avut nici un fel de ecou asupra modului meu de a percepe poezia. Dimpotriva. Viata si opera autorului Rosului vertical au avut o influenta capitala asupra poeziei scrise in perioada anilor '60-'70-'80-'90. Cu mici retusuri, aceasta influenta se simte si astazi. Desigur, tinerii scriitori si-au gasit alti lideri care le-au devenit model. Dar acesti lideri, in perioda de formare, au fost influentati de modul de-a fi (in viata, dar si in poezie) stanescian. Astfel ca dincolo de mode si timp, dincolo de adulatii si negatii, modelul liric stanescian isi face simtita prezenta si acum. Nichita Stanescu a jucat in poezia romaneasca rolul deschizatorului de drumuri. Pe cararile trasate de versurile lui, unii poeti importanti ai liricii si-au construit adevarate magistrale. El si-a asumat in poezie rolul pe care l-a jucat un Picasso in revolutionarea limbajului plastic in arta secolului douazeci. Dupa Nichita Stanescu s-a scris altfel decat inaintea lui. L-am intalnit de cateva ori. Prima data in Iasi, in 1978, intr-o zi frumoasa de toamna, la Libraria Junimea, unde poetul isi lansa Operele imperfecte. Mi-au ramas intiparite in memorie cuvintele ultraelogio