Personajele lui Quentin Tarantino m-au fascinat încă de când am descoperit filmele acestui regizor american. De la Pulp Fiction, Reservoir Dogs sau Jackie Brown şi până la Inglourious Basterds, regăsim aceleaşi caractere bine conturate şi aceleaşi dialoguri şi discuţii la care spectatorul este invitat să fie martor. Cadrele din care ne sunt descoperite personajele ne readuc aminte de ce cinematografia a fost numită, odată, cea de a şaptea artă. În prezent mă aflu într-o misiune de a-i descoperi toate filmele lui Tarantino şi de a regăsi elementele care apar în toate producţiile americanului. Când am auzit că a mai apărut un film de Tarantino, cu Jamie Fox, Cristoph Waltz şi Leonardo DiCaprio în rolurile principale, dar şi cu Don Johnson şi Samuel L. Jackson, mi-am zis că nu-l pot rata. Mai ales când am aflat că subiectul vizează un sclav eliberat, în America pre-secesiune, care îşi caută soţia vândută şi foştii stăpâni abuzivi. Dincolo de adevărata dramă a negrilor, portretizată fără menajamente de Tarantino, cu foarte multă violenţă şi sânge, regăsim din nou acele dialoguri savuroase între personaje.

Antologic va rămâne dialogul dintre personajul lui DiCaprio, Calvin Candie, stăpân de sclavi şi rasist peste măsură, şi negrul liber, Django, interpretat de Fox. După ce personajele asistă la o luptă între doi negri, numiţi „Mandingo”, pentru buna plăcere a stăpânului lor, Candie se apropie de Django şi îl întreabă cum îl cheamă, la intimidare, deşi îi fusese prezentat, dinainte de personajul lui Waltz, dr. King Schultz. Atunci, Django îl priveşte fix şi îi răspunde: „Django, cu D mut!”. Poate că Tarantino şi-a dorit ca prin acest schimb de replici să dea o palmă tuturor rasiştilor din America şi din lume. Încă o scenă a filmului care ar indica această tendinţă a regizorului blamat că ar fi un adept ar filmelor cu violenţă este aceea în care membrii unu