Ziceam în editorialul de ieri că, în peste două decenii de postdecembrism, scena politică românească, dominată pe partea stângă de Goliatul PSD, n-a avut şansa unei exprimări la fel de consistente a „dreptei”. O dreaptă care, între cele două războaie mondiale, a avut substanţă, „istorie” de prim rang, dominată îndeosebi de liberali. De ce nu avem astăzi o demnă urmaşă a acelei drepte interbelice sau măcar „polul de dreapta”, cum îl evocă în ultima vreme nişte emuli băsişti? De ce, cu mici excepţii, dreapta postrevoluţionară şi-a ros mai tot timpul coatele pe băncile opoziţiei, iar în cazul ţărăniştilor a cam dispărut din peisaj? O explicaţie ar fi în faptul că partidele „istorice”, cu elitele lor decimate în lagărele şi puşcăriile comuniste, cu greu şi-au putut reface structurile în climatul de reală ostilitate din primul deceniu de după ’89. Cu mare dificultate şi-au câştigat şi bruma de audienţă în rândurile electoratului. Un electorat îndoctrinat cu sloganuri de genul „Noi muncim, nu gândim!”, „Nu ne vindem ţara moşierilor şi capitaliştilor”. Asocierile conjuncturale, „inovaţiile” doctrinare ale unor lideri au avut şi ele partea lor de vină.

Se ştie că PNŢ-ul interbelic, întemeiat şi condus de Ion Mihalache, s-a manifestat nu ca un partid de dreapta, ci ca unul de stânga. Fost fiu de ţărani, ajuns învăţător şi insitutor recunoscut şi respectat în epocă, devenit preşedinte al partidului, Mihalache milita pentru măsuri politice şi economice de stânga, punctul principal al doctrinei sale fiind dezrobirea economică, politică şi culturală a clasei ţărăneşti, printr-o nouă repartiţie a pământurilor şi asigurarea de drepturi politice reale pentru „talpa ţării”. Mihalache cerea expropierea forţată a moşierilor şi împroprietărirea ţăranilor săraci, aşa cum avea s-o facă, oleacă mai târziu, Partidul Comunist. În conjunctura fluctuantă de după ’89, Corneliu