Am citit zilele acestea o carte în întregime consacrată teatrului independent. Se cheamă „Surplus de oameni sau surplus de idei”, are şi un subtitlu lămuritor- „Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989” şi a apărut în excelente condiţii grafice la editura Eikon din Cluj.

Semnatarul ei este un binecunoscut regizor de teatru, Theodor Cristian Popescu. Cunoscut nu doar pentru spectacolele sale, ci şi pentru articolele publicate în felurite reviste de specialitate. Cel mai adesea cu supratitlul Praful de pe scândură, mai întâi în acea Scena de bună calitate, editată sub conducerea regretatului Dumitru Solomon, mai apoi şi mai recent în revista „Teatrul azi”, condusă cu inteligenţă, aplomb şi spirit de sacrificiu de Florica Ichim.

Mai mult decât o frondă

Cartea a fost la origine o teză de doctorat. Nu ştiu dacă după scrierea şi susţinerea respectivei teze, Theodor Cristian Popescu a obţinut un doctorat ştiinţific sau unul profesional. Aşa după cum se prezintă în volum, lucrarea l-ar fi îndreptăţit fie la unul, fie la altul. E o lucrare caracterizată prin rigoare, are referinţe, note, bibliografie, se individualizează prin anvergură teoretică.

Pe de altă parte, autorul ei s-a folosit cu rost de experienţa lui nemijlocită pe tărâmul teatrului a cărui istorie românească îşi propune să o reconstituie (a fost chiar directorul unei companii cu nume misterios 777, aş putea spune că i-a fost chiar patron).

S-a slujit şi de experienţa lui canadiană. Theodor Cristian Popescu mai are avantajul de a fi lucrat mult şi adesea cu succes în teatrele de stat, de repertoriu, aşadar le cunoaşte în egală măsură hibele, dar şi părţile bune.

Problemele, dar şi relativul confort pe care îl asigură ele creatorilor. „Surplus de oameni sau surplus de idei” e, aşadar, până la un punct o carte-confesiune, nu şi o ca