Aventuroasă şi imprevizibilă viaţă a avut romanul lui Ilf şi Petrov, Douăsprezece scaune*. Autorii săi nu l-au văzut niciodată publicat pe de-a-ntregul. Cînd îi dispărea un capitol, cînd mai multe, başca diverse fragmente de capitol, după cum bătea de tare vîntul cenzurii sovietice, pe vremea lui Stalin. Aşa că, după ce l-am citit şi recitit de nu mai ştiu cîte ori într-o variantă cenzurată, l-am reluat acum, în prima ediţie din care nu lipseşte nimic.
Apar aici chiar şi pasajele la care Ilf şi Petrov au renunţat cu de la ei putere, din motive artistice. E romanul mai bun în ediţia necenzurată? Hotărît lucru, da! E mult mai altfel? Şi da, şi nu. Ceea ce ştiam, că Ostap Bender, escrocul simpatic, şi Ippolit Matveevici Vorobianinov, fost mareşal al nobilimii, vînează 12 scaune pentru a găsi comoara ascunsă într-unul dintre ele, rămîne neschimbat. În schimb, facem cunoştinţă cu tinereţea lui Vorobianinov şi înţelegem astfel de unde i se trage slăbiciunea pentru femei. De ce-a fost cenzurat acest capitol? Fiindcă aici fostul mareşal al nobilimii nu mai pare doar o secătură ridicolă. Ceea ce ar fi fost un plus pentru personaj putea fi însă un minus la capitolul luptei de clasă, drept care tinereţea lui Ippolit Matveevici a fost ucisă de cenzură. A mai zburat un capitol şi ceva despre casierul unui ziar care fură miile de ruble de care trebuia să aibă grijă. Casierului îi vine ideea citind un roman în care e vorba chiar despre el însuşi. Cînd vede cinstitul casier cum omonimul lui din roman cheltuieşte banii furaţi pe femei şi pe chefuri, bagă şi el mîna în casierie pentru a-i toca mai judicios, cu femei mai arătoase şi pe băuturi mai fine. Cu alte cuvinte, literatura sovietică îndeamnă la ignorarea Codului Penal şi la imoralitate? Pînă aici! – şi-o fi zis cenzura. Cenzura n-a lăsat să treacă nici paginile din care reiese că ziariştii sovietici erau, vai, inc
