In memoria generatiei de confrati mai mari, cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tautu, George Dan,Tudor Musatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghita Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintila, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurentiu Fulga, Sasa Pana, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan,Eugen Schileru, Nicolae Margeanu, Nicolae Crisan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat sa invat ceva din lupta cu poncifele vremii.

Asa s-a preluat din literatura burgheza termenul de „critica de directie” dandu-i-se continutul dorit de serviciile prop-agit si nu numai, unde respectivii se aflau in functii sau, dupa caz, deveneau colaboratori. Iar cea mai mare parte a generatiei mele literare a fost contaminata nu numai de totala neincredere intr-un asemenea aparat al criticii si cronicariei ci, chiar si de precautii tematoare. Care, uneori, s-au confirmat foarte tarziu; adica abia cand au iesit la iveala din arhivele securitatii dosarele unor confrati de ai nostri din lumea criticii literare.

Sigur, intrucat in toate domeniile au existat asemenea cazuri, lucrurile nu mira. Dar nici nu putem spune ca demonetizarea pe care o constatam astazi in privinta genului literar respectiv nu are si asemenea cauze, de vreme ce, daca luam toti autorasii de recenzioare care ne deveneau colegi, ajungem la concluzia ca, pentru eficienta controlului „critic” asupra actului de creatie, partidul sau organele sale represive ar fi vrut chiar sa ne ducem viata „obsteasca” in colhozurile din Uniuni (a se citi „viata supravegheata”) in proportie de unu la unu.

In anii aceia cand dadeam piept cu viata literara bucuresteana, pe varfurile vizibile ale aisbergului erau cei pomeniti mai sus: Moraru, Novicov, Vitner, Selmaru, Breazu, plus o liota mai marunta, care reusisera sa-i lase-n planul doi pe niste poeti si prozatori care se afirmasera de stang