În cabinetul directorului bibliotecii “Astra” atârnă pe perete un minunat portret de tinereţe al lui Eminescu. Inspiră putere, frumuseţe, încredere fizionară în, se pare, numai el ştia ce. Ne întâlnim peste câteva zile cu ziua sa de naştere, prilej de neţărmurită pioşenie, de retrăire pe putinţele noastre, a miraculosului freamăt poetic ce a cuprins cu genială străfulgerare plaiurile şi sufletele româneşti.

La ceas aniversar, mă aplec asupra uneia dintre întrebările ce le-a lăsat în urmă: acest om s-o fi apropiat de limanurile fericirii?

Am citit pe ici pe colo, păreri concluzive: nu. Deşi fire elegant - vulcanică, debordând energie fizică şi dincolo de măsură spirituală, adjudecându-şi din fragedă tinereţe inepuizabilele resorturi izvorîte din puternicia naturii, din cunoaşterea sufletului omenesc în devenire istorică sau în frământările lui contemporane, deşi a cunoscut iubirea dar şi deznădejdea peste închipuire, întrebării nu-i este lesnicios răspunsul pentru simplul motiv că ea se raportează la geniu, la absolutul ce depăşeşte sfera de percepţie a omului de rând. Unde domnesc alte imbolduri, alte motivaţii.

Trebuie că geniul este silit să facă faţă propriilor provocări lăuntrice, irezistibile, care-l proiectează pe orbită siderală împreună cu bagajul saturat al cunoaşterii omeneşti, dar care nu-i mai este sieşi îndestulător. Eminescu a ieşit din matcă nu numai datorită poeziei ci şi necesităţii imperative de a-şi cerne genialitatea poetică pe fundalul cunoaşterii. Aşa se face că deşi n-a ajuns un titrat, a stăpânit ca nimeni altul, datorită firii fără astâmpăr iscoditoare, tainele vremii sale. Acestui rost lăuntric i-a răspuns cuprinderea cu propriile simţuri şi trăiri a tuturor plaiurilor româneşti, a emoţiei şi glasului românesc, acestui rost i-a dedicat câţiva ani de studiu şi cercetare la Viena şi Berlin unde şi-a apropiat cele mai avansate