Acum câteva momente am citit următoarele versuri, şi recunosc, lacrimile au început să curgă uşor pe obrazul meu.

“ Dacă aş putea să fiu din nou copil :

i-aş săruta mâinile tatălui meu, pentru tot ceea ce mi-a dăruit, pentru tot timpul şi pentru toată răbdarea cu care m-a ajutat să descopăr lumea şi cu care mi-a răspuns la aceleaşi întrebări iar şi iar…

I-aş săruta mâinile cu care mi-a adus primul buchet de flori pe care l-am primit în viaţa mea.

I-aş săruta mâinile cu care mi-a deschis uşile şi poarta de atâtea ori…

I-aş săruta mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când i-a fost dor de mine…

Azi nu mai sunt copil… şi doar lacrimile sărută amintirea tatălui meu…”

Oare, mai apreciem cu adevărat pe cei din jur? Sau facem asta numai când nu-i mai avem?

Cel mai frumos lucru pe care mi-l aduc aminte din copilăria mea, era unul din momentele în care, tăticul meu ajungea acasă, iar eu şi frăţiorii mei îl înconjuram.

Era obosit, după o zi de lucru, dar întotdeauna era încărcat cu două pungi pline de portocale, suc, ciocolată…iar noi, copii fiind, nu ne mai gândeam la oboseala şi la starea lui. Pur şi simplu îi săream în braţe, şi el uita de toate grijile. Apoi începea să se joace cu noi, ne arunca sus până la tavan, apoi ne prindea în braţele lui puternice! Era eroul nostru.

Mama râdea mereu de noi! Râdea cu poftă şi ne molipsea pe toţi. Câte nu face un părinte pentru copilul lui, dar oare, un copil, face ceva pentru parinţii lui?

Un simplu gând mai am: Doamne, fă ca şi familia mea să fie identică cu cea din copilăria mea!

By Tabita Nedelcu

Acum câteva momente am citit următoarele versuri, şi recunosc, lacrimile au început să curgă uşor pe obrazul meu.

“ Dacă aş putea să fiu din nou copil :

i-aş săruta mâinile tatălui meu, pentru tot ceea ce mi-a dăruit, pentru tot timpul şi pentru toată