Deşi am mai citit din corespondenţa lui I.L.Caragiale nu m-am putut abţine să nu cumpăr cartea lui Dan C. Mihăilescu “I.L. Caragiale Cele mai frumoase scrisori”. Am fost curios să văd ce selecţie face Dan C. Mihăilescu şi nu mi-a părut rău.
Nu cred că acest colţ de pagină este cel mai bun loc pentru părerile literare ale unui profesor distrat. Aşa că am să mă refer la cu totul alt aspect din carte, care m-a şi frapat.
În multe scrisori Caragiale se vaită ca mai toţi prietenii mei. Nu are ce mânca, se plânge că societatea nu îl înţelege şi nu îl preţuieşte. Este gata să se mute cu întreaga familie în mai multe oraşe. După caz declară că ar fi îndrăgostit când de Braşov, când de Sibiu, când de Cluj. Nu prea îl primeşte nimeni. De altfel îi fusese refuzată şi primirea în rândul academicienilor.Politica îl scârbeşte şi este foarte critic la adresa principalilor actori din Parlament. Se adresează procurorilor protestând că i se joacă o piesă pe scena Teatrului Naţional şi cere oprirea imediată a spectacolelor.
În jurul lui mişună oameni cu situaţii bune. Aceştia sunt bogaţi, au funcţii. Sunt miniştrii, profesori, directori de reviste, mari proprietari. Ei îl tratează cu distanţă. Nu-i răspund la scrisori, sau întârzie cu banii promişi. Nimeni nu mai ştie despre existenţa acelor contemporani, ai lui Caragiale. Ei s-au pierdut. La un moment dat norocul o să îi surâdă şi lui Caragiale.
Va primi o moştenire şi va pleca la Berlin. Aceasta poate să fie o consolare şi pentru noi cei de astăzi, care o ducem mai modest. Putem visa că, poate rămânem în postetritate. Putem pune toate nerealizările pe seama unor circumstanţe nefericite. Putem gândi că toţi mahării de astăzi se vor topi cu trecerea timpului.Şi mai ales putem să nu ne pierdem speranţa.
