Cine afirmă că a înţeles pe deplin problema conflictului israeliano-palestinian, că poate analiza în mod obiectiv frământările ultimelor decenii din Orientul Mijlociu, că poate pune în balanţă cu seriozitate şi corectitudine interesele ambelor părţi implicate în conflict, nu s-a documentat suficient, sau nu a auzit destul şi nu a văzut destul.

Experienţa proprie a demonstrat că imparţialitatea discursului este un obiectiv dificil de atins. Literatura albă şi gri (cărţi, articole, internet, presă scrisă), văzută sau auzită (televiziune, radio), este atât de bogată, atât de „alterată” de interese, mai mult sau mai puţin ascunse, încât până la urmă sfârşeşti prin a te transforma în „parte a problemei, soldat în armata urii şi dezinformării”. Tot ce trebuie făcut, în încercarea de a realiza un scurt istoric al conflictului, este să aduni faptele, date şi informaţii şi să prezinţi ambele puncte de vedere referitoare la acelaşi eveniment, fără a se uita însă că istoria şi diferitele ei interpretări stau la baza conflictului; că interpretările istoriei, chiar evidenţierea unui anumit eveniment istoric sau a altuia au fost, în cazul de faţă, concepute pentru a te convinge şi nu pentru a te informa.

În tot acest păienjeniş al cunoaşterii şi înţelegerii conflictului prin informaţie, putem vorbi de o singură certitudine: rădăcinile istorice ale conflictului. Începutul secolului XX a însemnat doar înăsprirea unor relaţii, şi aşa destul de tensionate, care durează de secole, înăsprire care s-a datorat, în mare parte, politicii marilor actori de putere ai timpului.

În Franţa şi Rusia, fenomenul recrudescenţei antisemitismului sub o formă deosebit de virulentă, a generat apariţia Sionismului. Curios este faptul că, la începutul apariţiei Sionismului, foarte puţini evrei au aderat la noul curent, majoritatea preferând să răspundă antisemitismului prin politici de