Şi în 2013 haturile sunt ţinute în mână de bănci centrale mari, adică de Fed, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei, etc. Ele ţin în viaţă sistemele bancare, sistemul financiar internaţional, prin injecţii masive de lichiditate (expansiunea propriilor bilanţuri).

Criza financiară a cerut intervenţii extraordinare, adesea în contrast cu un abc de conduită. Băncile centrale au redescoperit două adevăruri:

a) stabilitatea preţurilor nu asigură ipso facto stabilitatea financiară;

b) stabilitatea financiară cere o reglementare şi supraveghere a sistemului financiar (partea bancară şi cea non-bancară) care să atenueze, să prevină riscuri sistemice.

Băncile centrale au acţionat ca împrumutator de ultimă instanţă (lender of last resort) în două ipostaze: faţă de bănci comerciale şi faţă de guverne. Avem aici şi o schimbare de paradigmă, o renunţare la simplista „ipoteză a pieţelor eficiente” (EMH) şi o reexaminare a modelelor pe baza cărora să fac proiecţii de politică monetară.

În SUA şi, într-o oarecare măsură, în ţări europene, băncile centrale judecă mersul general al economiei în deciziile lor, dincolo de misiunea privind stabilitatea preţurilor şi, tot mai mult, cea de protejare a stabilităţii financiare.

Riscul de stagnare economică, de deflaţie (care ar împovara economia prin „debt deflation”), intensitatea “capcanei lichidităţii” induc reexaminarea regimului de ţintire a inflaţiei (inflation targeting); acest regim subestimează rigidităţi ce afectează dinamica cererii agregate şi capcana lichidităţii (la aşa ceva m-am referit în “Criza de încredere şi capcana lichidităţii” în ZF din 4 sept 2007).

Unii economişti pledează pentru ţintirea unui PIB nominal (nominal aggregate spending); se vorbeşte chiar de utilitatea unei ţinte mai înalte de inflaţie. Dar aceste fapte nu pot altera o realitate: deşi băn