„Totdeauna lăsam să treacă, înaintea sarcinii lăuntrice pe care o avem de îndeplinit, rolul aparent pe care îl jucăm.” Marcel Proust

Marionete şi actori grăbiţi

„Omul este un animal al aparenţelor. Niciodată nu este mai mult el însuşi decât atunci când joacă un rol.” William Hazlitt

Unii dintre noi sunt actori în propria piesă de teatru, în timp ce alţii se lasă „traşi pe sfoară” de forțe nevăzute. Cine deţine controlul? Greu de spus, atunci când cortina cade. Despotul şi tiranul rămân nişte copii speriaţi, guvernaţi de instincte şi veşnică insatisfacţie, iar „ultimul dintre oameni”, cel care se mulţumeşte cu liniştea şi contemplarea, cu frumuseţea simplă şi clară a ceea ce i se dezvăluie şi poate înţelege, va fi… „cel dintâi”. El poate da răspunsul mâniei, al ironiei sau chiar al infatuării, dar acesta nu este mai mult decât un rol de care este conştient. În adâncul său există însă o linişte desăvârşită, pentru că a înţeles lumea dincolo de această dimensiune a aparenţelor. Nu există greşeli şi nici răspunsuri corecte la această lecţie care înseamnă viaţă. Există doar varietate. Iată de ce nici marionetele, nici actorii grăbiţi nu deţin cheia succesului. Pentru că nu există succes. Majoritatea, mediocritatea, îşi va alege idolul după chipul şi asemănarea sa: Un „dumnezeu” mediocru, împopoţonat şi strident. Poate un dumnezeu al cuvintelor, poate al înfăţişării. Ceilalţi „potenţiali dumnezei” pot străluci sublim în uitare, dar asta nu are cum să conteze.

Adevărul, ca şi oamenii, este compus din faţete. Câte o faţetă pentru fiecare căutător sau cunoscător. Iar aceasta este frumuseţea în sine. Orice încercare de aducere la un numitor comun este supusă eşecului, dacă eşec înseamnă spulberarea unei aparenţe. Auzim adesea „te-ai schimbat” sau „nu-mi spui adevărul”. Dar ceea ce există înainte de presupusa „schimbare” era tot o aparenţă, dorită şi în