Am trăit multe schimbări politice din ’90 încoace. Unele cu sentimentul ambiguu că trebuiau să se-ntâmple odată şi-odată. Altele cu gustul amar pe care ţi-l lasă orice bălăcăreală electorală pe malurile Dâmboviţei. Dar parcă niciodată n-am fost atât de dezamăgit. Nu de rezultatul votului popular. Căci, nu-i aşa, într-o democraţie, poporul n-are cum să greşească!
Decepţia mea nu ţine nici de dorinţa puterii de-a obţine şi mai multă putere. Fiindcă şi asta face parte din regula jocului. Dacă mă simt înşelat, vina o poartă aşa-zisa opoziţie. Sau, mai degrabă, inexistenţa ei.
A trecut o lună de la ultimele alegeri. N-am auzit între timp aproape nimic de la cei care trebuie să se opună actualei majorităţi. Aşteptam o reacţie, ceva. Aştept, în zadar, din ziua de 21 decembrie 2012. Zi în care n-a avut loc sfârşitul lumii, dar a depus jurământul de învestitură Guvernul Ponta II.
La început, mi-am spus că opoziţia tace pentru că n-a terminat să-şi lingă rănile după usturătoare înfrângere ieşită din urne. Apoi, m-am gândit că distinşii noştri opozanţi încă mai speră într-o minune de la Cotroceni. Le-am găsit o scuză şi în perioada sărbătorilor de iarnă. Nu se cade, ce-i drept, să-ţi ataci adversarii între două înghiţituri şi-o cinzeacă.
Vechiul an s-a încheiat, am intrat în 2013 şi, ce să vezi, singurele critici mai serioase aduse puterii aparţin unor ziarişti mai îndrăzneţi. Din ce în ce mai puţini, şi ei. Care ziarişti sunt admonestaţi, de pe margine, că nu sunt obiectivi, că sunt răi, că sunt cârcotaşi, că sunt băsişti, că sunt vânduţi ş.a. Că prea nu-l iartă pe bietul premier. Şi că, în general, nu le convine nicio măsură a celor instalaţi la butoane.
Carevasăzică, principalul reproş ce ni se aduce – celor care nu aplaudăm ori de câte ori USL apare – ar fi că suntem în opoziţie. Păi dacă nu noi, atunci cine?
Liderii defunctei alianţe cu
