Hotel Universal este unul dintre cele mai bogate romane din ultima vreme. Și chiar mai mult decât atât, pentru că Simona Sora face prin el o propunere de corecție adusă ethosului postmodern al dezasamblării.
Când un critic literar ori un teoretician alege să scrie literatură știe bine că i se pune ștacheta foarte sus. Dacă n-o doboară, e minunat, i se vor pescui atent semnele coerenței, i se vor redefini mai generos ideile, obsesiile, viziunea. Dacă, dimpotrivă, ștacheta cade, imprudentul o poate căuta mult și bine pe orizontală, cu oarece riscuri pentru fila lui de dicționar. Trebuie să fii, așadar, ori bine blindat în orgoliul propriei valori, ori irepresibil mânat dinăuntru de mareea încăpătoare a ficțiunii, pe care postmodernismul a dezinhibat-o formal și a reînvestit-o filosofic tocmai prin angoasele lui.
Pe de altă parte, la noi, critica și istoria literară sunt suspicioase față de polivalență, în care văd de regulă superficialitate. Scriitorul serios este fie poet, fie prozator (că dramaturgi nu prea avem) și poate ieși din rolul atribuit numai după ce și-a consolidat bine faima și poate fi sigur că zburdălniciile i se vor ierta.
De fapt, cam așa a fost până nu demult. De la proteismul performant al lui Mircea Cărtărescu încoace (căci modelul Mircea Eliade ține de altă paradigmă), libertatea scriitorului a câștigat cu fiecare zi. Recenta explozie a blogurilor transformă și ea rapid, și deocamdată confuz, genul critic, dar duce mai departe, în boule de neige, amendamentele larg acceptate.
Simona Sora este unul dintre cei mai interesanți purtători de ștafetă în această cursă contra cronometru. Cronicar literar fin, selectiv, cultivând afinitățile cu subiectul, când nu-l supune pur și simplu setului personal de teste, ea este și un universitar temeinic, cu o arie de referințe mai puțin comună (ca hispanistă)
