Nu ştiu ce blestem urmăreşte PNL de a ajuns să se procopsească cu un personaj ca Antonescu, exact într-un moment al istoriei în care exista şansa să fie şi să rămână pentru multă vreme singura voce liberală de pe scena politică. Cu un PDL zvârcolindu-se în agonie, cu un electorat de dreapta dezorientat şi lipsit de perspectivă, PNL ar fi putut recuceri reduta pierdută în vremea lui Tăriceanu. Lucrurile au ajuns însă atât de jos, încât însuşi fostul premier, deschizătorul drumului compromisului fără limite, primul care a bătut palma cu socialiştii, a devenit disident în propriul partid, un „lacheu“ al „trădătorului“ Chiliman, în varianta Antonescu, „un mafiot“, cu „patru neveste“, în cea a lui Becali, prototipul noului penelist. Halucinantă este lipsa de reacţie a bazei partidului, nu doar faţă de politica dictatorială a celui în faţa căruia singurul gest permis este oda deşănţată sau bătutul din pinteni, ci şi faţă de politica antiliberală dusă de propriii miniştri. Căci ce altceva este iniţiativa lui Eugen Nicolăescu în privinţa excluderii spitalelor private de la banii proveniţi din asigurări, afirmaţia că asigurările de sănătate sunt un soi de „impozit“ obligatoriu, banii fiind deci ai guvernului, nu ai contribuabilului. Astfel, în loc să se dezbată valori liberale sau să se încerce impunerea lor în actul de guvernare, să se iniţieze proiecte care să demonstreze electoratului neabdicarea de la principiile dreptei, situaţia a decăzut în aşa hal încât problema de fond a devenit antioccidentalismul, riscul ca PNL să ajungă un fel de PRM mai bogat şi cu ceva urme de ştaif.
Acceptarea şi susţinerea tuturor fantasmagoriilor antonesciene arată că în PNL liberalismul a murit de mult, fiecare nouă excludere a indezirabililor şefului fiind doar un alt parastas. Situaţia pare fără ieşire şi, cu certitudine, Congresul va consfi
