Cineva din familie s-a operat pe 31 decembrie. Într-un spital privat din Bucureşti. Fără miros de morgă sovietică, cu asistente ok, apă caldă, salon de două paturi şi formular de feed-back la externare. Şi mai ales: FĂRĂ ŞPAGĂ. Fără ritualul plicului – abject şi dezonorant atât pentru pacient cît şi pentru medic. A costat 2.800 de lei cu totul.

Mi s-a părut mult. Mi-am zis: bine că ne permitem. Ce se întîmplă cu restul lumii, cei care sunt condamnaţi la spitale infecte, asistente infecte şi medici şpăgari? Cu cei care trebuie să-şi negocieze umanitatea contra plic. Mă simţeam stingher în spitalul ăla mişto privat, ca un privilegiat.

Apoi vorbesc cu mama la telefon. Mama e o enciclopedie vie a sistemului medical românesc – a avut atîtea boli încît ştie tot despre ce spitale, ce medici sunt de recomandat sau de evitat, ştie pe cîte cineva prin fiecare spital de stat. Mama e o resursă importantă. Mama ştie cum să supravieţuiască unui sistem crud. Şi mai ales, mama ştie cît e şpaga. I s-a cerut de atîtea ori în momente cînd era aproape să moară sau să păţească ceva grav încît nu tratează chestiunea decît pragmatic – cum scăpăm de aici? Mama nu are iluzii, mama a renunţat să se mai enerveze. Mama a supravieţuit sistemului medical socialist pe care încă îl avem în România. Mama ştie că ar trebui să fie gratis şi pentru toţi în teorie. Eu mă enervez, dar eu nu as supravieţui acolo. Mama ştie că sistemul socialist înseamnă în practică doar cu şpagă şi doar pentru cine apucă.

Deci, vorbesc cu mama. Îi zic cum a fost şi că a costat 2800. Zice: aha, păi e ok! La operaţia aia, la stat şpaga pentru medic şi anestezist e 20 de milioane, cu ce mai dădeai la asistente şi ce mai trebuia să aducă de acasă, nu e mare diferenţă.

Şi atunci mi-am dat seama cît de tare e mama. Eu ca un intelectual prost ce sînt făceam calcule: cît costă la spitalul privat versus cî