Cînd, la final, am ieşit din Cafe du Theatre din Bacău, paşii mei aveau un alt fel de cadenţă, de graţie, pe asfaltul oraşului. Mi-am îndreptat aproape fără să realizez umerii, am privit înainte, şi am pornit spre casă parcă plutind şi, în acest tip de dans urban, am străbătut drumul zîmbind, cu ritmul tangoului în minte, ca un secret personal care te ajută să vezi lumea mult mai frumoasă. Prima lecţie de trango argentinian fusese o frumoasa experienţă despre comunicare, prietenie şi încredere, o lecţie de eleganţă, de disciplină şi în acelaşi timp de libertate, un fel de a te pierde şi a te regăsi în celalalt. În seara aceea am auzit de la profesorul nostru, Gilbert Iscu, probabil una dintre cele mai frumoase definiţii ale tangoului: “Tangoul este despre a face linişte în tine şi a face linişte în celălalt”.

Îmi place să dansez. Cred că moştenesc asta de la tata. Iar tangoul a exersat întotdeauna asupra mea un soi de fascinaţie, pentru senzualitatea şi eleganţa aproape hipnotică a mişcărilor, pentru poveştile despre sine pe care le pot desena partenerii, cu vîrfurile pantofilor, on the dance floor, şi pentru frumuseţea şi graţia dansatoarelor. Dar în privinţa tangoului am fost mereu în postura de privitor, la concursurile de dans televizate ori la filme cu scene de dans (vezi The Scent of a Woman, Take the Lead, The Tango Lesson, Moulin Rouge s.a.m.d. aţi prins ideea).

Persoanele apropiate ştiu că la un moment dat m-am şi înscris la unul dintre cluburile de dans din Bacău, dar cum în mai puţin de lună începuseră să ne şi vorbească de o viitoare competiţie, şi implicit de costurile rochiilor şi pantofilor de dans, am plecat. Voiam să practic dansul de plăcere, ca formă de sport şi relaxare, nu să devin campion de dans. Şi cum Bacăul nu prea a avut spaţii publice unde să poţi dansa, nu mi-a mai rămas decît să pîndesc nunţile, botezurile şi alte p